un jurnalist, Ted Jones Junior, corespondent la Time Magazine. Un oarecare doctor Olivier Brisson, care se dă drept Contele de Saint-Germain, celebrul esoterist, îl anunță că se apropie apocalipsul (revelarea în serie a doctrinelor secrete ar fi un semn). Se întîmplă, în fine, și fapte mai importante. O tînără institutoare, Veronica Bühler, este trăsnită în timpul unei furtuni în munți și, cînd este descoperită de Dominic Matei, ea șoptește: „Shanti, Shanti”. Tînăra” afirmă că se numește Rupini și este fiica lui Kagabhata din casta indiană Kshatria. Asta vrea să spună că institutoarea suportă, sub influența lui Dominic Matei, o mutație inversă: spre existența proto-istorică a omului. Veronica începe să vorbească, deodată, într-o limbă necunoscută (un dialect indian), trece prin crize mediumnice, folosind din ce în ce mai mult limbajele vechi, ugaritice, protoelamite, sumeriene… O întoarcere progresivă spre protolimbajele nearticulate, o regenerare extraordinară a memoriei colective. Se observă însă curînd că institutoarea trece printr-un proces de senescență galopantă și, înțelegînd originea acestui fenomen, Dominic o îndepărtează. Prezența lui împiedică pe Veronica-Rupini să-și păstreze tinerețea și frumusețea.

Narațiunea aduce și alte exemple (unele caricaturale) de epifanie a trăsnetelor. Este citat Joyce, care ar fi cunoscut doctrinele esoterice și, în cele 189 pagini din Finnegan’s Wake, ar fi făcut aluzii la estetica și la concepțiile magice… Se vorbește, în fine, despre condiția omului după catastrofa nucleară și de salvarea lui prin electricitate. Textul literar stă în preajma științelor oculte și cîteva din simbolurile de acolo trec aici. Mircea Eliade nu abuzează totuși de știința lui în acest domeniu. Ceea ce îl interesează este să dea o notă de verosimilitate unui caz profund neverosimil. Cîteva coincidențe, justificări sînt, cu toate acestea, de luat în seamă. Ziarele au publicat nu demult (după apariția nuvelei lui Eliade, în orice caz) o informație despre un spaniol orb și chel care, în urma unui trăsnet și-a recăpătat vederea, iar părul i-a reapărut pe cap. Asta dovedește că ipoteza fantastică a lui Eliade nu plutește în pură absurditate. Prozatorul leagă apoi de analiza acestei teorii un mit literar și urmărește, cu destulă abilitate, întruparea lui într-o istorie. Este, am spus deja, mitul veșnicei tinereți, mitul regenerării, complicat, aici, cu ideea existenței omului într-o epocă post-istorică. Dominic Matei, ajuns centenar (sîntem în 1968), nu reușește să-și uite trecutul, cu alte vorbe: vechea lui identitate. E suficient să privească o fotografie de demult (casa părintească din Piatra Neamț) pentru ca, întocmai ca eroul din basm, existența lui să se precipite. „Sînt, totuși un om liber”, spune el și sensul acestei libertăți nu este prea clar. Liber să se întoarcă la vechea condiție? Sfîrșitul narațiunii este o nouă lovitură de teatru. Unul din acele finaluri epice care răstoarnă premisele și repune totul în discuție. Mircea Eliade și-a format, în această privință, o tehnică foarte ingenioasă de a deschide narațiunea spre o perspectivă nebănuită după ce ea fusese ordonată într-o direcție opusă. Finaluri care spulberă iluziile lectorului, finaluri fără soluții. Sau cu o unică soluție: aceea care dărîmă pe cele deja construite. După ce urmărim, așadar, istoria senzațională a unei mutații biologice, prozatorul ne readuce la punctul de pornire, strecurînd în text îndoiala cea mai mare. Dominic Matei se întoarce la Piatra Neamț și, la cafeneaua Select, prietenii lui îl primesc cu bucurie. Credința lor e că profesorul a fost internat într-un spital de recuperare după o criză de ateroscleroză. Absența fusese relativ scurtă, revederea are loc în 20 decembrie 1938. Vasăzică, totul n-a fost decît un vis, ca în Sărmanul Dionis. Al doilea război mondial nici n-a avut loc:

„— Nici nu îndrăznesc să vă spun în ce an sîntem noi, ceilalți, care trăim în afara visului acesta. Dacă aș face un efort, m-aș trezi.

— Ești treaz, cucoane Dominic, vorbi doctorul, dar ești obosit… Arăți, de altfel, foarte obosit, adăugă.

— Ei bine! izbucni brusc pierzîndu-și răbdarea. Aflați că între 20 decembrie 1938 și seara de astăzi s-au întîmplat multe. Al doilea război mondial, bunăoară. Ați auzit de Hiroshima? De Buchenwald?

— Al doilea război mondial? întrebă cineva din fund. Are să vină și el, repede, repede…

— S-au întîmplat multe de cînd ați dispărut și n-ați mai dat nici un semn de viață, începu Nicodim. S-au făcut descinderi. Vi s-au luat cărți din bibliotecă…

— Știu, știu! îl întrerupse ridicînd brațul. Eu le-am spus ce cărți să caute și să mi le aducă. Dar asta a fost demult…

Începu să-l irite faptul că nu se putea trezi, deși știa că visează și voia să se trezească.

— V-am căutat peste tot, auzi o voce cunoscută. Doctorul v-a căutat și prin spitale…

— Auzisem că ajunseseși la București, spuse Neculache, și că acolo ai fost confundat cu altcineva.

— Așa a și fost, îl întrerupse, așa a și fost. Am fost confundat pentru că întinerisem…”

Nici această răsturnare nu lămurește, totuși, pe de-a-ntregul simbolurile narațiunii. Dominic Matei se întoarce la Piatra Neamț sub înfățișarea lui veche de om bătrîn și obosit. Dinții i se clatină în gură (fapt ce i se mai întîmplase o dată, cînd începuse procesul de întinerire). Procesul de resenescență este rapid și vine să întărească ideea că mutația fusese fantezia unui amneziac. Însă rămîn cîteva necunoscute care contrazic ipoteza spiritului profan. Dominic Matei știe, totuși, de Hiroshima, de bombele cu hidrogen și de numeroase alte evenimente care s-au întîmplat. În plus, în buzunarul lui se găsește, a doua zi, cînd este descoperit înghețat în fața casei sale, un pașaport pe numele de Martin Andricourt (numele conspirativ de mutant), născut în Honduras, la 18 noiembrie 1939! Cu acest ultim detaliu se termină o narațiune plină de mari enigme. Prozatorul face în așa fel încît detaliile epice să împingă spiritul nostru cînd într-o direcție, cînd în alta. Nu este o șaradă, este numai o tehnică narativă care se bazează pe ideea paradoxului temporal, citată deja. Pentru prozator este, în fond, o cale de a prelungi ambiguitatea narațiunii și de a-i salva, printr-o indeterminare calculată, simbolurile. Eliade