nu optează pentru soluția realistă (soluția spiritului profan întruchipat de amicii de la cafeneaua Select), nu evadează nici în zona miraculosului. Faptele rămîn într-un spațiu de probabilitate, care îngăduie mai multe ipoteze. Ce a avut de sugerat prozatorul a sugerat: ideea regenerării biologice, mitul tinereții, condiția de existență a omului post-istoric, dialectica miticului și a profanului, ambivalența oricărui eveniment, existența individului ca o suită de probe inițiatice… Sînt temele literaturii lui (îndeosebi ale prozei post-belice), acelea care regenerează narațiunea de tip mitic și-i dau o notă de mare originalitate.

În povestirile În curte la Dionis, Incognito la Buchenwald și, într-o oarecare măsură, Uniforme de general, Mircea Eliade sugerează continuitatea altui mit: mitul lui Orfeu și Euridice, sub cele două aspecte: acela al creației și erosului. În curte la Dionis reînvie atmosfera din La țigănci, într-o compoziție însă mai complexă și cu o intrigă mai redusă. Simplificînd datele narațiunii, putem zice că Euridice este întruchipată de Leana, o cîntăreață prin cîrciumile bucureștene, cunoscută deja din Pe stada Mîntuleasa. Orfeu este poetul Adrian, omul căruia i se fac semne, dar care din cauza unui accident (asta aflăm la urmă) a pierdut firul care leagă planurile existenței. Mitul este modificat sau mai bine zis, mitul este transferat: Leana (Euridice) este aceea care, prin cîntecul ei, îmblînzește fiarele realului, profanului. Printr-o investiție secretă, ea a devenit purtătoarea unui mare mit. Orfeu este un amnezic. Euridice cîntă în locul lui cu sentimentul că exercită, astfel, o funcție sacră: aceea de a iniția oamenii care au pierdut sensul spiritului, misterului. Cîntecul (poezia) este o cale de salvare. Singura. Toate metodele au eșuat în încercarea de a transforma omul. A rămas Poezia:

„— Ei bine, continuă Adrian, așa cum probabil ați ghicit deja, trebuie să recunosc că, pentru mine, Poezia e mai mult decît o tehnică mistică sau un instrument de cunoaștere. Poezia este prin excelență o metodă politică; și, din nefericire, este ultima metodă politică pe care o mai avem la îndemînă. Dacă nici ea nu reușește, nu mai avem nici o speranță. Dispărem, sau ne întoarcem acolo unde ne aflam acum multe sute de mii de ani. La un moment dat, Dumnezeu se va apropia de unii din noi, cei care vom mai rămîne treji, și ne va spune: Messieurs, on ferme!”

Cultura fără Logos, vrea să spună prozatorul, este o spiritualitate a barbariei. Fără Verb (fără acces la spirit), omul trăiește în întunericul existenței viscerale. Poetul poate să-l trezească. Poetul este Noul Mesia. Poetul profet și taumatolog, capabil să înțeleagă mesajul, conștient de misiunea politică a verbului liric. Poezia este, în aceste condiții (condițiile unei societăți desacralizate), o soteriologie, o doctrină a salvării:

„— Trebuie să-i îmblînzim. Și traduc imediat: așteptăm pe Orfeu, așteptăm pe acel Poet de geniu al cărui verb va sili omul să se deschidă către Spirit; cu alte cuvinte, va precipita mutația pe care au rîvnit-o toate religiile și toate filozofiile din lume. Cine îi va mai putea rezista lui, Poetului? Vă întreb: ce mistreț a mai putut rămîne el însuși, mistreț în toată firea, ascultîndu-l pe Orfeu?”

Epica lui Eliade s-a transformat într-un dialog spiritual, eroii sînt pretexte pentru analiza conceptelor. Poetul Adrian este ideologul unei noi religii: transformarea (salvarea) omului prin exercițiul poeziei, iar Leana, cîntăreață de cîrciumă, este purtătoarea acestui mesaj. Eroii au o biografie, însă biografia este deliberat neclară. Leana cîntă prin cîrciumi, stîrnește entuziasmul ascultătorilor și, apoi, dispare, pentru a reîncepe (vorbă simbolică!) în alt loc după o oarecare vreme. Disparițiile, obnubilările ei nu sînt fără o legătură cu mitul pe care femeia îl poartă. Întrebată pentru ce cîntă, ea răspunde invariabil: „pentru păcatele mele”. Păcatele se dovedesc a fi, iarăși, mitice. Femeie frumoasă, ea respinge orice bărbat, motivînd că este îndrăgostită mereu de altul, de același… Identitatea bărbatului nu se cunoaște, cum nu se cunoaște nici identitatea reală a cîntăreței. Îndrăgostit pînă la disperare de ea, doctorul Visarion bănuie că la mijloc este un complex și încearcă, printr-o terapeutică simplă, s-o elibereze de complexul bărbatului pierdut. Leana acceptă, se îmbracă în negru și primește cu mulțumire noul său nume: Văduva. La urmă, după ce ne-am lămurit asupra simbolurilor narațiunii, vedem că Văduva poate să însemne: cea văduvită de mit, îndurerata, cernita soție a lui Orfeu. Leana nu vrea să facă, apoi, carieră artistică, deși are o mare vocație și numeroși admiratori care o pot sprijini. Refuză însă orice inițiativă, abandonează un cîntec atunci cînd cîntecul a devenit prea popular (citim: un mister popularizat!). Să nu ignorăm condiția ei. Ea nu este creatorul, ci numai mesagerul cîntecului. Adevăratul creator este poetul Adrian și acesta, lovit de amnezie (o amnezie simbolică, se înțelege), pierde sensul continuității și al revelației. El trăiește fragmentar, uită mesajul, uită numele emițătorului.

Mircea Eliade adaptează tehnica epică a narațiunii la tema revelației (de-camuflării) parțiale a misterului. Un prim fir epic urmărește existența Leanei, dar nu direct, ci prin comentariul altor personaje, situate în afara spectacolului. Hrisanti și Cladova, bucureșteni pasionați de cîntecele Leanei, comentează faptele ciudatei cîntărețe și încearcă să-i determine adevărata identitate. Ei au acces la biografia superficială, înțeleg doar mesajul manifest, văd doar aparențele, nu și mitul care se ascunde sub ele. Din relatările lui Hrisanti și Cladova aflăm că Leana își domină melancolia, duce o existență independentă, n-are o adresă precisă și, cînd devine prea cunoscută, dispare. Leana este, vasăzică, o artistă care se retrage din cînd în cînd de pe scenă pentru a permite legendei să se manifeste. Eclipsările ei periodice duc, iarăși, cu gîndul spre mit și ritmicitatea