unor fenomene cosmice. Cîntăreața îl caută cu răbdare pe invizibilul poet Adrian și Hrisanti și Cladova se întreabă, expunînd punctul de vedere realist profan, dacă povestea este adevărată sau nu. Povestea nu se lămurește însă niciodată integral, nici chiar atunci cînd misterul din jurul cîntăreței începe să se destrame. Leana așteaptă, într-o zi, pe doctorul Visarion o jumătate de oră, într-o expoziție, apoi dispare și, cînd doctorul încearcă să se justifice, femeia pronunță o propoziție enigmatică: „Dar nu ne mai putem întîlni”. Propoziția lasă să se înțeleagă că în trecutul cîntăreței este un traumatism provocat de o așteptare și, crezînd că a descoperit un fir ce poate duce la „complexul Adrian”, doctorul cercetează cazul. Pune un detectiv să urmărească pe Leana și să afle date din trecutul ei. Acesta se slujește de un client al cîrciumii „Floarea soarelui”, om în vîrstă, prieten al cîntăreței. Bătrînul știe ceva dar, pentru a mărturisi, pune condiția ca tot ceea ce va spune doctorului „va rămîne între ei”. Cu alte vorbe: misterul să nu fie dezvăluit, mitul să trăiască în continuare în umbra existenței comune. Nu este, apoi, sigur că faptele s-au petrecut întocmai cum le relatează agenții opiniei publice. Cladova și Hrisanti pun, ei înșiși, sub semnul întrebării autenticitatea aventurii: „Mă îndoiesc – zice unul dintre ei – că lucrurile s-au întîmplat așa, dar mi-a făcut plăcere să te ascult…” Povestea s-a petrecut, de altfel (și aici intervine al treilea obstacol în calea verosimilității) „într-o altă epocă”. Obstacolul (timpul) lucrează în favoarea mitului. Identificarea biografiei reale este, în fapt, imposibilă. Faptele s-au petrecut demult și ele ajung la comentatori (Hristanti și Cladova) prin intermediul unor martori incerți. Analiștii adaugă îndoiala lor la îndoiala surselor. Existența globală a personajului nu poate fi, din aceste cauze, cuprinsă și lămurită. Un plan foarte profund al ei rămîne necunoscut. Pentru acești lectori realiști ai narațiunii (lectorii din fabulă, cititorii din interior, în fine, personajele cu funcții de receptare), accesibile sînt doar aparențele. Vizibilă nu poate fi decît o jumătate a simbolului (jumătate profană, aceea care circulă sub straie sărace).

Din alt capăt al narațiunii, străin de cel dinainte, începe al doilea fir epic. Într-un plan, de asemenea, al aparențelor. Un oarecare Adrian coboară grăbit dintr-o mașină și intră într-un hotel, afirmînd că are o întîlnire la 4:30 cu cineva al cărui nume l-a uitat. Un nume, precizează el, „fanic”, deoarece „se arăta pe de-a-ntregul, nu ascundea nimic”.

Acesta i-ar fi spus, pretinde Adrian, „lucruri de o excepțională importanță; importante nu numai pentru noi, artiștii, sau, să spunem, elita, intelighenția, ci pentru orice om viu și întreg. Pentru orice om care vrea să rămînă așa cum s-a visat el întîi. Experiența lecturii mito-critice ne învață că propozițiile de mai sus trebuie traduse în următorul chip: individul al cărui nume poetul Adrian îl uitase îi făcuse dezvăluiri capitale despre existența plenară, mitică a omului. „Cum s-a visat el întîi” înseamnă cum a trăit omul în epoca mitică. Un lapsus de memorie îl împiedică însă pe Adrian să intre în posesia acestei revelații. Individul cu nume fanic este ascuns undeva în hotel (în labirintul existenței) însă Adrian pierzînd firul memoriei, se rătăcește. El ia o pistă falsă (Orlando) și intră fără să vrea într-unul din circuitele profanului și provoacă un lanț de conflicte. Orlando (falsa identificare) este un spirit eminamente pragmatic. Patronează, de altfel, un grup de afaceri sau un grup politic subversiv și, intrînd în raza lui de acțiune, poetul Adrian devine suspect. Teoriile lui despre cunoaștere, despre salvarea omului prin spirit, coborîrea în infern sînt pentru Orlando înșelătoare, în confuzul poet el bănuie un spion abil. Pentru el, Adrian este, într-adevăr, un purtător de mesaj, dar un mesaj precis, determinabil, primejdios.

O răsturnare de planuri se petrece astfel într-o narațiune în care faptele sînt mereu deplasate dintr-o sferă de simboluri în alta. Scena rătăcirii lui Adrian în hotel este din acest punct de vedere concludentă pentru arta epică a lui Mircea Eliade, bazată, cum s-a putut deduce din cele spuse pînă acum, pe rotația imprevizibilă a faptelor. Citite într-un anumit chip (dinspre partea miturilor), faptele devin semnele unei alte realități. Adrian merge pe un coridor și coridorul se pierde, departe, în penumbră. Simbolul labirintului, vom zice numaidecît. În fața ascensorului se află o oglindă și în ea poetul amnezic se privește cu o secretă satisfacție: arată de 30 de ani, cu 15 mai puțini decît are în realitate. Cineva îi spusese că este frumos „ca îngerul morții”, o fată, desigur, dar cine? Oglinda (simbol etern al dedublării), ascensorul, îngerul morții și, apoi, enigmatica fată, de care poetul nu-și mai aduce aminte. Alt rînd de simboluri! Se deschide o ușă și poetul în căutarea numelui „fanic” justifică încă o dată amnezia lui: „știu că orice aș face e inutil. E ca un baraj. Numele domnului care mă așteaptă, vreau să spun. Imposibil să mi-l amintesc! Zadarnic l-a identificat la recepție, zadarnic mi-a spus numărul camerei. Au dispărut. Probabil că au dispărut în timp ce mă aflam în ascensor. Evident, n-au dispărut propriu-zis, ci s-au ascuns doar, s-au camuflat. Au ajuns irecognoscibile…” Personajul nu primește inconștient semnele, le interpretează. Atenția lui este atrasă, apoi, de o anexă a hotelului (un supliment, o prelungire a labirintului), unde ar locui o văduvă. Adrian, bolnav de semne, traduce imediat: „la Vedova, cu majusculă și încărcată de simbol, ca la Dante”. El jignește, fără să vrea, persoana cu care stă de vorbă, văduvă ea însăși și numită, din cauza originii italiene, la Vedova. Coincidențe bizare! Cititorul știe deja că mai există o văduvă, Leana, adevărata Euridice și pe aceea o caută acest Orfeu pierdut în labirintul modern, însă La Vedova înseamnă la Dante și altceva: „Știți, în limbajul lui secret, poate împrumutat de la I fedeli d’amore, Dante