Labirintul semnelor începe să însemne în narațiunea lui Eliade un labirint al semnificațiilor. Văduva lui Adrian are și o accepție metafizică. Să nu pierdem din vedere că una din interlocutoarele lui Adrian ține în mînă un inel cu mai multe chei. Alt semn, alt simbol. Cel mai important este, negreșit, ascensorul. Instrument al comodității vieții moderne, ascensorul este, în același timp, un vehicul mitic. El facilitează coborîrea sau ascensiunea spre alt tărîm. Este varianta desacralizată a bărcii lui Charon. Numai că barca și-a pierdut direcția:

„— Coborîm? întrebă Adrian pe unul din ei, cu oarecare mirare.

— Așa s-ar spune. Voiați să urcați?

— Ah! făcu Adrian ridicînd din umeri, asta e greu de spus. Cine ar îndrăzni, întrebat dacă vrea să urce, cine ar îndrăzni să spună: Nu?

Una din doamne izbucni în rîs și-l privi cu o subită cordialitate.

— Asta înseamnă că n-ați aflat de legendă, i se adresă ea. Ori spui «jos», ori spui «sus»…

— Ori urcăm, ori coborîm, o întrerupse jovial vecinul ei, e același lucru…

— Pentru că ascensorul rămîne același, continuă doamna, corect și totuși detașat, parcă ar fi un joc de societate. Numai direcția variază…”

De peste tot vin, așadar, semne, și ele anunță un miraculos proces de anamnezis. Adrian, poetul conștient de înlănțuirea secretă a lucrurilor, nu găsește totuși firul care să-l scoată din labirintul aparențelor. „Ce e teribil – explică el – în amnezia unui poet […] este faptul că, pe măsură ce memoria personală dispare, o altă memorie, i-aș spune culturală, răzbește din adîncuri, și dacă un miracol nu intervine, pînă la urmă îl stăpînește complet. Domnul meu, rosti cu gravitate, sînt amenințat să fiu redus la cultură, să devin un ins eminamente cultural! Și nici nu îndrăznesc să-mi închipui că s-ar putea întîmpla mai tîrziu, cînd chiar și memoria culturală se va elibera de matca ei istorică, și voi rămîne om în general… Nu știu dacă înțelegeți la ce fac aluzie? întrebă, coborînd ușor glasul.” Există, vasăzică, o memorie individuală și o memorie culturală. Poetul (creatorul) este amenințat să piardă simțul (memoria) realului pe măsură ce este acaparat de cultură. Simbolul căutării mitului s-a transformat, deodată, într-un simbol al creației și poate chiar într-o metaforă textuală. Să nu-l părăsim însă pe Adrian care trece din semn în semn și este foarte aproape de revelație,. În hotelul în care rătăcește se mai află un Artist (un Pictor Laureat) și, auzind prima oară vorbindu-se de el, Adrian simte din nou că i se fac semne. Asta ar putea sugera că Artistul Laureat poate fi purtătorul de mesaj. Cînd doamna din ascensor aduce vorba de el și de vitrina în care și-a expus operele, Adrian este gata să prindă firul, dar firul se rupe din nou. Pictorul a venit de mult în hotel, îi plăcea să se plimbe cu ascensorul, pînă ce într-o zi este evacuat, păstrîndu-i-se însă lucrurile. Omul, așadar, a dispărut. A rămas mesajul său (opera), un mesaj încifrat.

Finalul narațiunii aduce dezlegarea acestui șir lung de enigme. Leana (Euridice, mesagerul cîntecului lui Orfeu, Văduva) regăsește pe Adrian, poetul care suferise o amnezie în urma unui accident de mașină. Preocuparea ei este ca bărbatul să uite ce s-a întîmplat demult, „…să nu privească înapoi”. Elementele obscure ale narațiunii se lămuresc: în întîlnirea de la 4:30, așteptarea, sensul cîntecului „În curte la Dionis” etc. Cîntecul, scris sub semnul lui Orfeu, vestea o „beatitudine fără nume” la curțile zeului Dionysos. Iar mesajul lui Orfeu este acesta: „schimbarea omului, mutația lui nu poate începe de sus, prin elite, ci de foarte jos, de la oamenii de rînd, cei care petrec noaptea în grădini și în restaurante”. Poezia este, încă o dată, o formă de salvare și o tehnică politică („numai Poezia ne mai poate mîntui, mai poate schimba omul”).

Mitul creației reapare în povestirile Uniforme de general și Incognito la Buchenwald, numai că forma de revelare a sensului și de salvare a spiritului este acum spectacolul. Fiind vorba de teatru, putem spune, pentru a lămuri mai bine lucrurile, că narațiunea lui Eliade este ca o scenă rulantă, cu două decoruri. Într-unul (Uniforme de general) evoluează Ieronim Thanase, răsfățat copil-minune, actualmente actor dezamăgit, „falsificat” de public și, în genere, de existență, apoi Vladimir, entomolog amator, elev, dacă înțelegem bine, cu anumite daruri profetice. Din relatările lui Ieronim, luăm cunoștință și de istoria generălesei Calomfir, personaj teribil, adevăratul, singurul personaj energic într-o lume sortită dispariției. Scena rotindu-se, dăm peste Antim, de asemenea entomolog și violoncelist celebru, obsedat de o logodnică străină, mereu alta, mereu pierdută din cauza unei povestiri stranii (o povestire al cărei sfîrșit nu și-l amintește). Lîngă Antim apare o nouă logodnică, Maria Daria Maria, numită și Maria da Maria, admiratoare fanatică a violoncelistului, artistă, ea însăși, de valoare. Scenele se unesc într-un singur spectacol în care nu se petrece, propriu-zis, nimic spectaculos. Faptele cele mai importante aparțin trecutului. Ele ajung la noi povestite și repovestite, adică: deformate, conotate. Ieronim și Vladimir pătrund, noaptea, în podul unei case vechi (casa teribilei Generălese) și deschid un scrin în care se află lucruri vechi. Începe evocarea, cum zice Ieronim, actorul și regizorul spectacolului. În preajma evocării (istoriei) se află Corul care rezumă și prevestește acțiunile eroilor. Ieronim povestește la timpul condițional trecut, introducînd o notă de îndoială asupra verosimilității istoriei. El fabulează enorm, pune totul în spectacol, chiar faptele prezente trec prin acest mod verbal îndepărtat