și problematic: „Și ne-am trezit deodată în întuneric, pierduți aici, în acest pod plin cu lăzi și cufere acoperite de praf și de păienjeni.” Ieronim și Vladimir trec tocmai prin situația evocată, însă ceea ce se întîmplă este prea sărac, prea puțin față de ceea ce „s-ar fi putut întîmpla”. Superioritatea, deci, a imaginației asupra realului, superioritatea spectacolului față de istorie. Cînd elevul Vladimir Iconaru (vocea realului, conștiința nemistificată a istoriei) readuce povestirea pe un teren mai exact, Ieronim, care vede lumea ca o piesă de teatru și elementele obiective ca semne, simboluri, epifanii, răspunde cu iritare:

„— Vasăzică numai asta ai înțeles? […] Ai înțeles că aș fi vrut să te sperii, să te pun la încercare în întuneric! Elev Iconaru Vladimir, nu ai imaginație. Nu ești singurul, de altfel. Aproape nimeni nu mai are imaginație. Trăim vremuri grele. Cine mai are timp să-și imagineze o altă lume, cu altfel de oameni, o lume mai poetică și deci mai adevărată?…”

Pod, noapte, întuneric, ideea însăși de teatru (existența înțeleasă ca spectacol) – toate capătă sensuri mitice. Narațiunea este acoperită de simboluri. Cînd cineva de felul elevului Vladimir intervine cu o idee morală, spectacolul dispare. Dar inocentul Vladimir, pasionat de fluturi, este fără știința lui un purtător de mituri. El poartă prin orașul care a pierdut sensul sacrului o pasăre rănită (simbol evanghelic cunoscut), devenind, astfel, un veritabil mesager. Asemănarea, în plan simbolic, cu Adrian și Leana este izbitoare. Ca și în narațiunea anterioară, nu Ieronim, conștient de camuflarea miticului, este mesagerul mitului, ci naivul elev Vladimir Iconaru. Există, așadar, două categorii de indivizi în proza lui Eliade: unii care recunosc miturile, alții care le poartă. Unii construiesc spectacolul (Ieronim, Maria Daria Maria, Făgădău – din Incognito la Buchenwald), alții intră fără să știe în inima spectacolului și prin ei se revelează sensul mitului (Vladimir, Leana, Maria, Darvari, Elefterescu etc.).

Dar să vedem, întîi, istoria din spectacol. Sînt, în fapt, mai multe istorii în narațiunea lui Mircea Eliade și un singur narator, Ieronim, care le interpretează și, probabil, le mistifică. Ieronim este urmașul a două familii: Calomfir și Thanase. Copil precoce, participă la un spectacol în noaptea de Sfîntul Ioan (un dans, o recitare în fața unei oglinzi uriașe) și spectacolul i-a marcat existența. De atunci începe decăderea lui ca actor profesionist, înainte de a muri, generăleasa Calomfir, stîlpul familiei, i-a încredințat o taină pe care Ieronim n-o dezvăluie decît prin parabole, anecdote, imagini. Este limpede, cît de limpezi pot fi lucrurile într-o proză de factură mitică, ce vrea să însemne această taină încredințată de o bătrînă pe patul de moarte. Este misterul, sacrul, pe care legendele, parabolele îl prefigurează și-l perpetuează sub înfățișări deformate. Sub povara lui, Ieronim vorbește în pilde: „De cînd s-a prăpădit Generăleasa, eu nu fac altceva, nu pot face altceva, decît să vă spun, dar voalate ca într-o oglindă veche, cum a fost oglinda noastră – nu pot face altceva decît să vorbesc, în imagini și parabole de taina care mi-a fost încredințată. Și nu numai vouă, familiei și prietenilor, ci și celor pe care îi întîlnesc din întîmplare. Sînt uneori ispitit să opresc oamenii pe stradă – evident, nu pe oricine, dar anumiți oameni în care mi se pare că ghicesc un anumit semn. În sfîrșit, asta e altă poveste. Dar Luchian, eu numai despre asta vorbesc! Dacă n-aș fi vorbit, mi-aș fi pierdut mințile!…”

Antim, al doilea artist al familiei, avusese, prin lectură, o revelație. Entomologul citise, pe cînd era adolescent, o povestire ciudată și povestirea i-a schimbat viața. Trăiește de atunci după un model literar. A devenit violoncelist. Povestirea relatează ceva despre un faimos saltimbanc care descoperă într-o zi că își trădează adevărata vocație: fusese făcut să distreze zeii și el, jongleurul, amuză acum oamenii la bîlci. La începutul începuturilor exersase o meserie sacră. A suferit o decădere. Saltimbancul este părăsit de logodnică atunci cînd îi încredințează descoperirea lui. Situația se repetă în cazul lui Antim: de îndată ce povestește descoperirea făcută de eroul din nuvelă, logodnicele îl părăsesc, „nu chiar pe loc, ca în nuvelă, dar în scurtă vreme după aceea”. O povestire într-o povestire, deci. O „mise en abyme”[7]. Personajul dintîi, tînărul saltimbanc, află că vocația lui urcă, departe, spre timpurile mitice. El întrupează, vasăzică, un mit și, dezvăluind faptul, este abandonat de logodnică. Al doilea personaj, Antim, citește melodramatica nuvelă și viața lui ia alt curs: părăsește entomologia și devine artist. Arta face din el un erou tragic: toate logodnicele îl abandonează îndată ce le mărturisește conținutul lecturii sale. Toate acestea vor să dovedească puterea spectacolului, forța antrenantă și transformatoare a creației. Teatrul este o formă de salvare a individului, teatrul este forma prin care se revelează mitul, teatrul, în fine, face suportabilă existența, apără pe om de teroarea istoriei transformîndu-i nenorocul în spectacol. Acesta este miezul teoriei lui Eliade:

„— Îți mărturiseam o dată că dacă nu mi-e frică de nimic, nu este pentru că sînt nepot de Erou, ci pentru că am redescoperit sensul și funcția spectacolului. Dar nu ți-am spus ce înseamnă asta pentru mine. A nu-ți fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricînd, prin imaginație, și putem modifica spectacolul așa cum vrem noi…”

Rămîn, în subtext, și alte fapte ce ar trebui decodate. Cine este, de pildă, străina care apare și dispare din existența lui Antim? Sau de ce se îmbracă Ieronim și Vladimir în hainele răposatului general Calomfir, eroul? Pentru ultimul simbol înțelesul este mai limpede: hainele Generalului înseamnă pentru Ieronim arta geniului ludic,