în timp ce pentru Vladimir nu reprezintă decît un costum mascat care apără de frig. Morala e simplă (o dezvăluie Ieronim însuși, interpretul tuturor semnelor): „Cît timp ne vom putea costuma și vom putea juca sîntem salvați”.

Ideea despre funcția spectacolului este reluată, cu o tehnică epică și mai complicată, în Incognito la Buchenwald, unde reapar Ieronim și Maria Daria Maria, Adrian și Leana, într-o lumină realistă mai puternică. Adrian are o perioadă de luciditate și trimite scrisori pe care altcineva le interpretează în sensul cunoscut al teoriei despre camuflarea miturilor. Istoria este dominată însă de pregătirea spectacolului. Ieronim, Maria Daria Maria, Făgădău, Petru Lorint, poetul Petru Petrovan organizează un spectacol, închipuindu-și că se găsesc, toți, în lagărul de la Buchenwald. Sensul spectacolului ar fi următorul: libertatea nu poate fi decît interioară și ea se ascunde în orice act uman. Maria Darvari (personaj cunoscut din nuvela Pe strada Mîntuleasa) face demonstrația că privind îndelung și, în deplină libertate a spiritului, un perete plin de crăpături, poți descoperi un înțeles interior. Elefterescu, un tînăr bucureștean petrecăreț, citește o biografie a lui Buddha și are sentimentul unei revelații. Identificîdu-se cu prințul Siddharta, pleacă în lume. El ia la propriu povestea despre „Marea Plecare”, optînd pentru o viață trăită în spirit. Cu alte cuvinte: eroii trăiesc epifaniile prezentului. Le trăiesc în spectacol și prin spectacol. Misterul se poate ascunde în orice întîmplare, cum libertatea poate trăi în orice cuvînt inventat. Boddhisattva este un simplu termen exotic, însă el poate acoperi ideea de libertate interioară, după cum spectacolul (arta în genere) camuflează noua versiune a salvării.

Morala povestirii este că „oricînd putem fi fericiți, adică liberi, spontani, creatori”. Și, am putea adăuga, liberi în intimitatea miturilor.

Șanțurile și Ivan pornesc de la o realitate istorică mai concretă (războiul), dar tratarea faptelor este și aici simbolică,. În prima nuvelă, locuitorii unui mic sat de munte trăiesc sub puterea a două evenimente: apropierea frontului (aceasta ar fi partea istoriei) și descoperirea unei comori, de a cărei existență vorbește cel mai vîrstnic om din sat, numit Moșu (stratul legendei, existența problematică a mitului). Moșu este pe moarte și credința tuturor este că el nu-și poate da duhul pînă ce nu se descoperă comoara, visul întregii lui existențe. Ilaria substituie o altă comoară, formată din darurile primite de ea de la un grec bogat pe cînd îl slujise. O falsă identificare, vasăzică. O substituire de planuri, nu singura în narațiune. Oamenii caută comoara săpînd, în același timp, șanțuri pentru armata germană în retragere. Un locotenent Balthazar, poet în viața obișnuită, face profeții, zicînd că numai poeții pot înțelege destinul nostru spiritual. Teoria lui este că noi românii sîntem meniți să luăm mereu lucrurile de la început (suferim, cu alte vorbe, de adamism), să ieșim la suprafață după lungi perioade de tăcere (obscuritate), amintindu-ne de tot ceea ce ni s-a întîmplat, de înfrîngerile, umilințele noastre. Este totodată și destinul poetului: „să tot încerce…” Teoria poate sugera tot atît de bine o metaforă de ordin textual (situația creatorului față de actul de a scrie), dar semnificația ei mitică primează. Moșul este purtat de Ilaria (ca regele Lear dus de Cordelia sau Oedip de Antigona) spre șanțuri, și pipăie cu mîinile lui slabe pietrele, apoi moare fără să spună ceva. „Și nu mi-a vorbit. Nu m-a iertat”, se plînge Ilaria. În final mor împușcați și von Balthazar și Ilaria, aproape de aceleași șanțuri care stau, astfel, în calea istoriei (frontului) și a revelării mitului (comoara).[8] Acesta este proiectul inițial al narațiunii. La sfîrșit, proiectul pare sensibil modificat, complicat. Alte simboluri acaparează, cum s-a putut constata din analiză, textul nuvelei.

În Ivan, misterul insondabil este figurat de un soldat sovietic, grav rănit, fără identitate precisă, purtat pe umeri de un grup de soldați români, în credința că binecuvîntarea lui i-ar putea ajuta să scape teferi din război. După părerea lui Darie, comentatorul și eroul narațiunii, Ivan, ar reprezenta pe Dumnezeul necunoscut, agnostos theos. Însă faptul nu e sigur. Darie narează un șir de întîmplări din război, apoi scena se schimbă și aceleași fapte sînt comentate într-un salon ieșean. Decorul se modifică din nou, Darie părînd că se trezește dintr-un vis: visul că se găsea, într-un salon, la lași, în compania Laurei, a medicului Pricopiu și a altora. Urmează o scenă de front (vis sau realitate?) ș.a.m.d. Procedeul trecerii din vis în vis a fost folosit de Eminescu în Sărmanul Dionis. Mircea Eliade îl dezvoltă ținînd, în chip deliberat, nuvela în zona de confuzia a două planuri temporale. Care este acțiunea reală, cea din salonul doamnei Machedon sau cea de pe front (rătăcirea interminabilă într-o porumbiște)? Imposibil de spus cu certitudine. Mutațiile derutează, realul se proiectează în vis, visul nu se poate traduce, în calea revelației misterului se află numeroase obstacole, începînd cu „…omul însuși care, în pragul iluminării, intră într-o criză de amnezie. Darie, de meserie filozof în viața civilă, încearcă să traducă…” misterul prin formula „o serie de evidențe mutual contradictorii” dar, trezit din vis, nu-și mai amintește nimic. Rămîne în minte doar o formulă vagă despre esența misterului. Doctorul Pricopie, ascultînd povestea despre Ivan, are sentimentul că povestea seamănă cu ceva cunoscut, dar nu reușește să-și aducă aminte… Acest „am uitat” constituie un imens handicap în fața înțelegerii. Eroii lui Eliade pornesc de la premisa (mai radical formulată aici) că Spiritul este capturat de Materie și, alienat, orbit, spiritul își ignoră identitatea. Chestiunea filozofică esențială este atunci cum să recunoști spiritul înlănțuit de materie, dacă el este în fond incognoscibil sau nu?! Ca să-și ilustreze teoria, prozatorul aduce în discuție un număr de false identificări. Povestind întîmplarea cu Ivan, Darie își dă seama că Pricopie, medicul, seamănă cu acel Dumnezeu necunoscut, Laura, logodnica aceluiași Darie, este în același timp Laura lui Petrarca, simbolul iubirii. O confuzie semnificativă se petrece la