un bărbos-roşcovan, un tip zdravăn, şi un altul, un cetăţean palid, năpădit de o claie de păr. Nimeni dintre cei ce şedeau jos nu dădu atenţie spectatorului nou-venit.

Apoi se auzi sunetul lin al unui clopoţel, lumina se stinse în sală, cortina se dădu în lături şi apăru scena luminată — cu un fotoliu, o măsuţă, pe care se afla un clopoţel de aur şi în spate un decor de catifea neagră.

Din culise ieşi un artist în smoching, bărbierit şi pieptănat cu cărare, tînăr, cu nişte trăsături foarte plăcute ale feţei. Publicul din sală se învioră, toţi se întoarseră cu faţa spre scenă. Artistul se apropie de cuşca sufleorului şi-şi frecă mîinile.

— Şedeţi? întrebă el cu voce suavă de bariton şi zîmbi sălii.

— Şedem, şedem, îi răspunseră în cor tenorii şi başii din sală.

— Hm... vorbi îngîndurat artistul, şi cum de nu vă plictisiţi, nu înţeleg! Toţi oamenii umblă acum ca oamenii pe străzi, se desfată sub razele calde ale soarelui de primăvară, pe cînd voi staţi proţăpiţi aici, în sala asta sufocantă. E chiar atît de interesant programul? De altfel — fiecare cu ce-i place, încheie filozofic artistul.

Apoi îşi schimbă timbrul vocii şi intonaţiile, şi declară vesel şi răsunător:

— Aşadar, numărul următor al programului nostru, Nikanor Ivanovici Bosoi, preşedintele comitetului de bloc şi responsabilul cantinei dietetice. II rugăm pe Nikanor Ivanovici!

Drept răspuns, răsunară aplauze unanime. Nikanor Ivanovici, mirat, holbă ochii, iar comperul, acoperindu-şi faţa cu mîna din cauza luminii rampei, îl găsi printre cei care şedeau pe jos şi-l chemă pe scenă, cu un gest mîngîietor al mîi-nii. Şi, fără să ţină minte cum, Nikanor Ivanovici se pomeni pe scenă. De jos şi din faţă, îl izbi în ochi lumina lămpilor colorate, din care cauză, sala cu publicul se prăbuşiră în întuneric.

— Ei, Nikanor Ivanovici, fiţi pentru noi un exemplu — îi zise cordial tînărul artist — şi predaţi valuta.

Se lăsă o linişte de mormînt. Nikanor Ivanovici îşi trase răsuflarea şi vorbi încet:

— Jur pe Dumnezeul meu că...

Dar nu apucă să-şi termine fraza că toată sala se dezlănţui în strigăte de indignare. Nikanor Ivanovici se fîstîci şi tăcu mîlc.

— După cîte v-am înţeles, vorbi comperul din nou, aţi vrut să juraţi pe Dumnezeu că nu aveţi valută, şi se uită cu bunăvoinţă la Nikanor Ivanovici.

— întocmai, nu am, îi răspunse Nikanor Ivanovici.

— Aşa, urmă comperul, dar... iertaţi-mi indiscreţia, de unde, totuşi, au răsărit cele patru sute de dolari, găsiţi în W.C.-ul acelui apartament, în care singurii locatari sînteţi dumneavoastră cu soţia.

— Sînt vrăjiţi, zise vădit ironic cineva din sala cufundată în întuneric.

— întocmai, sînt vrăjiţi, răspunse sfios Nikanor Ivanovici în gol, fie artistului, fie sălii întunecate şi lămuri: Forţa necurată, traducătorul cadrilat i-a lepădat acolo.

Şi din nou sala urlă indignată. Cînd se lăsă liniştea, comperul zise:

— Iată ce fabule ale lui La Fontaine sînt sortit să ascult! Uite, voi toţi de aici sînteţi traficanţi de devize, mă adresez vouă, ca unor specialişti: e cu putinţă una ca asta?

— Nu sîntem traficanţi de devize, se auziră glasuri ofensate în diferite colţuri ale sălii teatrului.

— Mă asociez în totul, zise ferm comperul, şi am să vă întreb: ce se poate lepăda?

— Un copil! strigă cineva din sală.

— Absolut just, confirmă comperul, un copil, o scrisoare anonimă, o proclamaţie, o maşină infernală, cîte nu se pot lepăda, însă patru sute de dolari nimeni n-o să lepede, întru-cît un asemenea idiot nu există şi, adresîndu-se lui Nikanor Ivanovici, comperul adăugă trist şi reprobativ:

— M-ai amărît, Nikanor Ivanovici, şi eu care speram în dumneata. Aşadar, numărul nostru n-a ieşit.

în sală răsună un fluierat la adresa lui Nikanor Ivanovici.

— E traficant de devize, strigau în sală, din cauza unora ca el suferim şi noi nevinovaţii!

— Nu-l înjuraţi, zise oftînd comperul, el se va căi. Şi; în-dreptînd spre Nikanor Ivanovici nişte ochi albaştri plini de lacrimi, adăugă: Ei, du-te, Nikanor Ivanovici, la locul dumi-tale.

După aceea, comperul făcu să sune clopoţelul şi anunţă cu glas tare:

— Pauză, nemernicilor!

Zguduit, Nikanor Ivanovici, care, cu totul pe neaşteptate pentru el, devenise participant la un program teatral, se pomeni din nou, pe jos, la locul lui din sală. Atunci visă că sala s-a cufundat într-un întuneric beznă şi că pe pereţi răsăriră nişte cuvinte roşii, de foc: „Predaţi valuta!” Apoi, din nou se dădu în lături cortina şi comperul invită:

— Rog să poftească pe scenă Serghei Gherardovici Duncil. Acesta se dovedi a fi un bărbat plăcut la înfăţişare, de vreo cincizeci de ani, dar cam neglijent.

— Serghei Gherardovici, i se adresă comperul, este o lună şi jumătate de cînd stai aici, refuzînd cu încăpăţînare să predai restul de valută pe care îl mai ai, în timp ce ţara are nevoie de ea, iar mata nu ai categoric ce face cu valuta, şi totuşi te încăpăţînezi. Eşti un intelectual, înţelegi perfect toată situaţia şi totuşi nu vrei în ruptul capului să-mi vii în ajutor.

— Regret, dar nu pot face nimic, întrucît nu mai am valută, îi răspunse calm Duncil.

— Atunci, poate mai ai niscai briliante? îl întrebă com-perul.

— Nu am nici briliante.

Comperul lăsă capul în jos, dus pe gînduri, apoi bătu din palme. Din culise ieşi pe scenă o doamnă de vîrstă mijlocie, îmbrăcată după ultima modă, adică purta un palton fără guler şi o pălăriuţă minusculă. Doamna avea un aer alarmat, iar Duncil o privi, fără să mişte nici măcar o sprinceană.

— Cine e doamna? îl întrebă comperul pe Duncil.

— E soţia mea, răspunse demn Duncil şi se uită cu oarecare scîrbă la gîtul lung al consoartei.

— V-am deranjat, madame Duncil, se adresă comperul doamnei, iată din ce motiv: Am vrut să vă întrebăm pe dumneavoastră dacă soţul domniei voastre mai are valută?

— Păi, atunci, el a predat totul, răspunse emoţionată ma-dam Duncil.

— Aşa, zise artistul, ei, dacă-i aşa, aşa să fie. Dacă a predat totul, noi trebuie neîntârziat să ne despărţim de Serghei Ghe-rardovici, ce să-i faci! Dacă doriţi, puteţi părăsi teatrul, Serghei Gherardovici, şi artistul făcu un gest majestuos.

Calm şi demn, Duncil se întoarse şi porni spre culise.

— Un moment! îl opri comperul. Daţi-mi voie, la despărţire, să vă arăt