Duseseră nişte lupte crâncene din acest motiv, iar la vremea respectivă armata terestră nu era deloc dispusă să poarte un război cu Uniunea Sovietică, când toate forţele noastre erau îndreptate spre războiul cu China. Nu aveam divizii suficiente, tancuri, artilerie, avioane. Prioritatea numărul unu era asigurarea stabilităţii în Manchuko – o ţintă politică relativ nouă. Armata considera că stabilirea graniţelor de nord şi nord-vest mai putea aştepta, încercau să tragă de timp, menţinând situaţia într-un echilibru precar. Până şi puternica armată Kwantung a fost de acord să adopte o atitudine de „hai să vedem ce se întâmplă” şi de aceea totul plutea într-o mare confuzie.

  Dar dacă totuşi, cu toate bunele lor intenţii, intervenea ceva (ceea ce s-a şi întâmplat în anul următor la Nomonhan), era nevoie de hărţi pentru orientarea în teren. Nu hărţi civile, obişnuite, ci hărţi specializate. Ca să poţi purta un război, aii nevoie de hărţi pe care să fie punctate locurile unde se ampla sează taberele militare, artileria grea, să ştii câte zile le ia| infanteriştilor să ajungă până acolo, de unde se poate procura apă, trebuie calculată cantitatea de nutreţ necesară – o mulţime! De detalii fără de care reuşita unei acţiuni de amploare estei sortită eşecului. Nu se poate purta un război modern fărăl hărţi. De aceea, în cea mai mare parte a timpului, sarcinileM noastre se suprapuneau activităţii desfăşurate de serviciile] secrete şi noi aveam nevoie în permanenţă de datele furnizatej de Armata Kwantung sau de serviciile speciale din Hailaif Datorită colaborării noastre strânse, ne cunoşteam unii pe alţii foarte bine, dar acest Yamamoto era un individ pe care î| vedeam pentru prima oară în viaţa mea.

  După cinci zile de pregătiri, am plecat cu trenul din Hsinj Chin spre Hailar. De acolo am luat un camion cu care an) | străbătut zona, am trecut pe lângă templul lamaist Khandull şi am ajuns la postul de observaţie al armatei din Manchuki situat în apropierea râului Halhân Gol. Nu-mi amintesc distanţă am parcurs exact, dar am mers probabil între t sute şi trei sute cincizeci de kilometri. Zona era un pustii imens şi nu exista absolut nimic cât vedeai cu ochii, în sens propriu al cuvântului. Eu trebuia să verific dacă harta pe ca: o aveam coincidea cu actualul contur al ţinutului, dar fără un punct de sprijin, nici o piatră de hotar care să mă ajute c de cât. Nu se vedeau decât movile mici de pământ acoperii cu buruieni şi norii care pluteau pe cer. Până şi linia orizontul se întindea parcă la nesfârşit, îmi era imposibil să indic hartă unde ne aflam. Doar timpul care se scurgea mă ajuta îmi dau seama cam pe unde eram.

  Uneori, când te deplasezi în tăcere printr-un asemenea peisaj dezolant, începi să ai senzaţia că o iei razna, că te dezintegrezi ca individ şi că te pierzi în spaţiu. Spaţiul care te înconjoară ţi se pare prea larg şi îţi vine greu să îţi menţii echilibrul. Nu ştiu dacă e clar ceea ce vreau să zic. Conştiinţa de sine se dilată o dată cu întinderea vastă, devenind atât de difu/. Î, încât pierzi capacitatea de a o corela cu fizicul. Este ceea ce am simţit eu în marea stepă mongolă. Era imensă şi semăna mai degrabă cu un ocean decât cu un deşert. Soarele răsărea la orizont, traversa cerul pustiu şi apunea de cealaltă parte a orizontului. Era singura schimbare perceptibilă acolo. În mişcarea soarelui simţeam însă ceva greu de definit – i-aş spune o dragoste uriaşă, cosmică.

  La punctul de graniţă al armatei din Manchuko, am coborât din camion şi am pornit călare. Totul era pregătit pentru noi: patru cai de călărit, doi cai de samar încărcaţi cu mâncare, apă şi arme. Noi eram uşor înarmaţi. Eu şi Yamamoto aveam doar pistoale, iar Hamano şi Honda purtau puşti de infanterie Model 38 şi câte două grenade fiecare, pe lângă pistoale.

  Comandantul grupului nostru era Yamamoto. El lua toate deciziile şi dădea comenzile. Fiind considerat civil, regulile militare cereau ca eu să fiu ofiţerul însărcinat cu misiunea, dar era clar pentru toată lumea că el preluase comanda, pentru simplul motiv că era un tip impunător căruia i se potrivea rolul. Deşi eram militar, nu eram bun decât de scrib, neavând nici o zi de experienţă pe front. Militarii înţeleg imediat cine deţine adevărata putere şi cărei persoane trebuie să i se supună ceilalţi. În plus, superiorii mi-au cerut să execut instrucţiunile 'ui Yamamoto fără nici o obiecţie. Supunerea mea în faţa lui nu mai ţinea cont de legi şi regulamente militare.

  Am pornit spre râul Halhân Gol şi am luat-o spre sud. Râul crescuse din cauza zăpezii topite, în apă se vedeau peşti, iar lri zare, lupi. Poate n-or fi fost chiar lupi adevăraţi, ci doar un tel de corcituri de câini cu lupi, dar erau oricum periculoşi, irebuia să punem pe cineva de pază în fiecare seară ca să aibă &nJă de cai. Am văzut şi multe păsări, majoritatea migrau sPre Siberia. Am discutat cu Yamamoto toate detaliile topografice ale zonei şi am notat pe hartă orice amănunt ne sărea ln ochi. Cu excepţia unor asemenea detalii tehnice, Yamamoto nu Purta alte conversaţii. Dădea pinteni calului fără o vorbă, nu mânca cu noi şi se ducea la culcare fără să ne anunţe. Am avut tot timpul impresia că nu era prima lui deplasare în zonă, deoarece cunoştea extrem de bine configuraţia terenului, ce; anume se afla în orice direcţie şi o serie de alte detalii.

  După ce am înaintat fără nici un incident spre sud, timp dej două zile, Yamamoto m-a chemat de o parte şi mi-a spus că; vom trece prin vadul râului Halhân Gol înainte de zorii zilei următoare. Vestea a fost un adevărat şoc pentru mine, deoarece,; pe malul celălalt se afla teritoriul Mongoliei Exterioare. Chiar şi malul pe care ne aflam era o zonă periculoasă, disputată atât de Mongolia Exterioară, cât şi de Maiichuko, dând deja naştere la o serie de confruntări