mai deschide o paranteză. Am spus deja că, după pacea de la Adrianopol, evreii imigrează cu zecile de mii în Moldova. Un fenomen asemănător se petrece la aceeaşi epocă în Ungaria. Reacţiile românilor şi ungurilor vor fi însă diferite. La noi nu exista o burghezie, iar reacţia a fost, aşa-zicând, aceea a unei scoici care se închide. Noi vorbeam româneşte, ei vorbeau idiş, iar timp de zeci de ani românizarea lor a decurs foarte lent. Aşa se face că, la mulţi dintre români, a apărut sentimentul că exista un corp străin în ţara lor. Ungurii, în schimb, au avut dibăcia să-i maghiarizeze pe evrei şi să le acorde imediat cetăţenia. Explicaţia ţine de interesul lor naţional. La recensământ, doar adăugind populaţia evreiască celei maghiare, au ajuns ungurii să fie majoritari în propria lor ţară. Rezultatele acestor reacţii diferite se simt şi azi. Deşi în ultimul război mondial ungurii i-au predat nemţilor pe evreii lor, care au ajuns să fie exterminaţi în camerele de gazare, totuşi, în mare parte, evreimea internaţională simpatizează mai curând cu Ungaria decât cu România.

  Principatele între 1848 şi 1859. Preliminariile Unirii. Războiul din Crimeea (1854-1856)

  Să ne întoarcem la Muntenia şi Moldova după momentul 1848. Iată amândouă ţările ocupate de ruşi şi de turci timp de câţiva ani. Guvernul revoluţionar n-a durat deci decât trei luni şi s-a instalat un regim de genul celui din epoca Regulamentului Organic, însă diaspora română de la 1848, atât la Constantinopol, cât şi la Paris, a jucat un rol decisiv, iar când, în 1854, izbucneşte un nou război în Balcani (pe care l-a declanşat Rusia, sub pretextul apărării unor drepturi ale creştinilor din Palestina), puterile occidentale, în special Anglia şi Franţa, nu mai acceptă să lase Rusia să se extindă în Balcani şi să închidă eventual strâmtorile de la Constantinopol.

  Şi iată că izbucneşte războiul unei coaliţii – Anglia (regina Victoria), Franţa (Napoleon al III-lea) şi Piemontul (nucleul viitorului regat al Italiei), în alianţă cu Turcia – împotriva Rusiei. Ruşii sunt obligaţi să evacueze Principatele pe care le ocupaseră; Principatele sunt ocupate în schimb de Austria, care se declară neutră, iar războiul se poartă în Rusia, în peninsula Crimeea, unde flota franco-engleză debarcă trupe. Luptele durează doi ani (1854-l856) şi sunt foarte grele pentru aliaţi, dezavantajaţi de marea distanţă faţă de bazele lor – apoi, în afara turcilor, ostaşii coaliţiei nu prea ştiau de ce se bat atât de departe de patrie. Apar şi grave epidemii, iar sistemul sanitar e aproape inexistent. (Crucea Roşie se va naşte câţiva ani mai târziu, din iniţiativa unui tânăr elveţian, Henri Dunant, îngrozit de spectacolul văzut în cursul altui război dus de Napoleon al III-lea, în 1859, de data asta împotriva Austriei, pentru unificarea Italiei.)

  Spre norocul aliaţilor, între timp moare ţarul Nicolae I, iar succesorul lui, Alexandru al II-lea, este mai înţelegător, îşi dă seama că n-are interes să continue războiul foarte costisitor cu aceste două mari puteri occidentale şi încheie pace la Paris, în 1856, unde, pentru prima dată, de veacuri, Rusia cedează teritorii. Puterile occidentale îi silesc pe ruşi să restituie sudul Basarabiei principatului Moldovei. Iar aceasta nu pentru a face dreptate ţărilor române, ci pentru a împiedica Rusia să controleze gurile Dunării. Paradoxul face ca noi să fi căpătat numai cele trei judeţe din sudul Basarabiei unde românii erau minoritari, pentru că timp de veacuri otomanii aduseseră acolo turci şi tătari. Partea cu populaţie majoritar românească a Basarabiei, adică centrul şi nordul, rămânea Rusiei.

  Unirea Principatelor (1859)

  Este totuşi un moment favorabil ţărilor noastre, fiindcă Rusia cedează, iar reprezentanţii marilor puteri se întrunesc la Paris în 1858 şi hotărăsc să permită Principatelor Române să se unească (propaganda tineretului nostru în Occident aducea acum roade), însă cu condiţia să aibă doi domnitori şi numai câteva instituţii comune la Focşani; era o combinaţie federală destul de ciudată.

  Dar noi am ştiut să profităm de această ocazie. Tot prin hotărârea occidentalilor se organizează în Muntenia şi Moldova două aşa-numite adunări ad-hoc, pentru alegerea domnitorului. Din păcate, alegerile sunt trucate în Moldova de caimacam (caimacam însemna pe turceşte locţiitor domnesc numit de sultan), Nicolae Vogoridi, un fanariot de origine bulgărească. Românii se plâng lui Napoleon al III-lea al Franţei care, cu greu, o convinge pe regina Victoria a Angliei să facă presiuni asupra sultanului ca alegerile să fie anulate. Sultanul acceptă, sub presiunea militară a Franţei şi Angliei, şi alegerile reîncep în Moldova, iar de data aceasta dau o majoritate covârşitoare unioniştilor.

  lată-ne în ianuarie 1859: alegeri mai întâi la Iaşi, apoi la Bucureşti. E aici un exemplu minunat de inteligenţă a clasei noastre politice de-atunci. Cei de la Iaşi, după multe tergiversări, aleg pe un om aproape necunoscut, colonelul Alexandru Ioan Cuza. S-a scris în anumite cărţi că a fost ales fiindcă era şi el mare mason. Am consultat persoanele cele mai competente care au căutat prin documentele masoneriei de la Paris, deschise recent (s-a căutat de pildă în loja care fabrica, aşa-zicând, pe masonii români). Cuza n-a fost găsit, aşa încât îmi cer şi eu iertare pentru că, într-o carte franţuzească, am repetat acelaşi lucru pe care l-am citit într-o carte de istorie a masoneriei. Nu s-a dovedit până acum că ar fi fost mason Cuza. Dar un lucru este cert, tinerii unionişti care i-au propus candidatura şi care l-au votat erau, mai toţi, masoni. El a fost creaţia masonilor la început. Vom vedea mai târziu că tot masonii l-au răsturnat după şapte ani!

  Iată-l pe Alexandru Ioan Cuza, domnitor al Moldovei, la 5 ianuarie 1859. Ce vor face bucureştenii? Aici, după cum am spus, încă de la 1848 exista şi o mişcare populară în mâna revoluţionarilor, ca de pildă fraţii Brătianu, care văzuseră cum se face o revoluţie la Paris şi ştiau să apeleze la mase. Poporul manifestă violent şi sileşte parlamentul la 24 ianuarie/5 februarie 1859 să-l aleagă tot pe Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Moldovei.

  Am pus astfel Europa în faţa unui fapt împlinit: alegerea aceluiaşi domn în cele două