Așa va fi.

Dar când m-am apropiat, casa era scufundată în întuneric.

Nu aștepta nimeni acolo.

M-am întors la Clairmont și, când mi-a apărut în fața ochilor, ardea de sus până jos. Camera din turnuleț era aprinsă, dormitoarele se aprinseseră, ferestrele de la subsol luceau portocalii. Totul era fierbinte.

Am fugit la intrarea din vestibul și am tras de ușă. Au țâșnit afară valuri de fum. Mi-am smuls de pe mine puloverul și blugii îmbibați în benzină, înecându-mă și sufocându-mă. Am intrat cu forța în casă și m-am dus către scările de la bucătărie, înspre subsol.

În partea de jos, la jumătatea scărilor, se ridica un perete de flăcări. Un perete.

Gat nu ieșise. Și nici nu mai avea cum să iasă.

M-am întors și am fugit sus după Johnny și Mirren, dar podelele ardeau sub picioarele mele.

Se aprinsese balustrada. Scările din fața mea s-au prăbușit, aruncând scântei.

Am făcut un pas în spate, clătinându-mă.

Nu puteam urca.

Nu-i puteam salva.

Nu mă puteam duce nicăieri

nicăieri

nicăieri

nicăieri nu mă puteam duce acum,

decât jos.

Îmi amintesc toate astea de parcă le-aș trăi încă o dată, în timp ce stau pe treptele verandei de la Windemere, uitându-mă spre locul unde a dispărut Gat în întuneric. Îmi dau seama ce-am făcut și simt cum îmi crește în piept o ceață densă, rece, întunecată, care se răspândește. Mă încordez toată. Ceața înghețată se scurge dinspre piept spre spate și urcă spre ceafă. Îmi cuprinde fulgerător capul și coboară de-a lungul coloanei.

Rece, rece, remușcare.

N-ar fi trebuit să ud bucătăria prima. N-ar fi trebuit să aprind focul în birou.

Ce tâmpenie am făcut udând cărțile cu atâta râvnă. Oricine ar fi putut să-și închipuie cum or să ardă. Oricine.

Ar fi trebuit să stabilim o oră anume la care să aprindem focurile.

Ar fi trebuit să insist să rămânem toți împreună.

N-ar fi trebuit să mă duc să verific șopronul pentru bărci.

N-ar fi trebuit să fug la Cuddledown.

Dacă m-aș fi întors la Clairmont mai repede, poate că aș fi reușit să-l scot pe Johnny afară. Sau să-l avertizez pe Gat înainte să se aprindă pivnița. Poate că aș fi reușit să găsesc extinctoarele și să opresc cumva flăcările.

Poate, poate.

Dacă și dacă.

Îmi dorisem atât de multe pentru noi toți: o viață lipsită de restricții și prejudecăți. O viață în care să fim liberi să iubim și să fim iubiți.

Și iată, i-am omorât pe toți.

Mincinoșii mei, iubiții mei.

I-am omorât. Mirren a mea, Johnny al meu, Gat al meu.

Conștiința acestor lucruri îmi cuprinde șira spinării, coborând spre umeri și până în vârfurile degetelor. Mi le transformă în gheață. Se ciobesc și se sparg, făcându-se zob pe treptele de la Windemere. Crăpăturile urcă de-a lungul brațelor, despicându-le, și îmi străbat mai departe umerii și partea anterioară a gâtului. Am fața înghețată și fracturată într-o grimasă de durere, ca o vrăjitoare. Mi s-a pus un nod în gât. Nu mai pot scoate un sunet.

Iată-mă aici, înghețată, când ar fi trebuit să ard.

Ar fi trebuit s-o las baltă cu luatul situației în mâinile noastre. Aș fi putut să tac din gură. Să fac un compromis. Ar fi fost în regulă să păstrăm legătura la telefon. Curând ne-am fi luat carnetele de șofer. Curând am fi plecat la facultate și casele frumoase ale familiei Sinclair ar fi fost la mare depărtare și lipsite de importanță.

Am fi putut să avem răbdare.

Eu aș fi putut să fiu vocea rațiunii.

Poate că, atunci, când am băut vinul mătușilor, am fi uitat de ambițiile noastre. Ne-ar fi luat somnul. Am fi ațipit în fața televizorului, supărați și lipsiți de putere, poate, dar fără să mai dăm foc la nimic.

Nu pot să schimb niciunul dintre lucrurile astea.

Mă târăsc înăuntru, în dormitorul meu, pe mâinile mele de gheață crăpate, las în urmă așchii înghețate sărind din corpul meu. Călcâiele mele, rotulele genunchilor. Tremur convulsiv sub pături, corpul meu se sparge în bucățele pe pernă. Degetele. Dinții. Maxilarul. Clavicula.

În cele din urmă, în cele din urmă, tremuratul se oprește. Încep să mă încălzesc și mă topesc.

Plâng pentru mătușile mele, care și-au pierdut primii născuți.

Pentru Will, care și-a pierdut fratele.

Pentru Liberty, Bonnie și Taft, care și-au pierdut sora.

Pentru bunicul, care și-a văzut nu numai palatul arzând din temelii, dar și nepoții pierind.

Pentru câini, bieții câini neascultători.

Plâng pentru nemulțumirile mele prostești, de prisos, pe care le-am avut toată vara. Pentru mila stânjenitoare față de mine însămi. Pentru planurile mele de viitor.

Plâng pentru toate posesiunile mele pe care le-am dat. Mi-e dor de perna mea, de cărțile mele, de fotografii. Mă cutremur când mă gândesc cât de tare m-am înșelat crezând că fac acte de caritate, rușinea deghizându-se în virtute, minciunile pe care mi le-am spus singură, pedepsele pe care mi le-am aplicat și pedepsele pe care i le-am impus maică-mii.

Plâng de oroare, gândindu-mă cum mi-am ucis întreaga familie și le-am provocat atât de multă durere.

Până la urmă, n-am salvat idila. E pierdută pentru totdeauna, dacă o fi existat vreodată. I-am pierdut inocența, inocența acelor zile dinainte să știm cât de departe poate ajunge furia mătușilor noastre, dinainte de moartea bunicii și decăderea bunicului.

Dinainte să devenim criminali. Dinainte să devenim stafii.

Mătușile se strâng una pe alta în brațe nu fiindcă au scăpat de greutatea Clairmontului și a tot ce simboliza casa aceea, ci din pură empatie, fiindcă trăiesc împreună o