Johnny. Johnny voia să alerge la maraton. Voia să alerge kilometru după kilometru, dovedind că nu-i vor ceda plămânii. Dovedind că era un bărbat așa cum și-ar fi dorit bunicul să fie, dovedindu-și puterea, în ciuda faptului că era atât de scund.

Plămânii i s-au umplut de fum. Acum nu mai are nimic de dovedit. Nu mai are pentru ce să fugă.

Își dorea să aibă mașină și să mănânce prăjituri fițoase cum văzuse în vitrinele cofetăriilor. Voia să râdă cu gura până la urechi, să aibă obiecte de artă și să poarte haine frumoase. Pulovere, eșarfe, chestii de lână în dungi. Voia să facă pești ton din piese de Lego și să-i atârne pe pereți ca și cum ar fi fost împăiați. Refuza să fie serios, era neserios până la disperare, dar era devotat lucrurilor care contau pentru el ca nimeni altul. Alergatul. Will și Carrie. Mincinoșii. Propriul simț al dreptății. Renunțase la banii de facultate fără nicio ezitare, ca să-și păstreze principiile.

Mă gândesc la brațele puternice ale lui Johnny, la dunga albă de cremă de soare de pe nasul lui, la ziua în care ne-am urzicat amândoi și am stat unul lângă altul în hamac, scărpinându-ne. Sau atunci când ne-a construit mie și lui Mirren o casă de păpuși din carton și pietre culese de pe plajă.

Jonathan Sinclair Dennis, ai fi fost o lumină în întuneric pentru atât de mulți oameni.

Ai fost una. Ai fost.

Iar eu te-am dezamăgit în cel mai crunt mod posibil.

Plâng pentru Mirren, care voia să meargă în Congo. Încă nu știa cum voia să trăiască sau ce credea; se afla în căutare și știa că este atrasă de locul acela. Nu va fi niciodată real pentru ea acum, vor fi doar fotografii, filme și povestiri publicate pentru distracția oamenilor.

Mirren vorbea mult despre relații sexuale, dar nu avusese parte de sex. Când eram mai mici, stăteam amândouă până târziu, dormind împreună pe veranda de la Windemere în saci de dormit, râzând și mâncând ciocolată de casă. Ne-am certat din cauza păpușilor Barbie, ne-am fardat una pe alta și am visat la dragoste. Mirren n-o să aibă niciodată parte de o nuntă cu trandafiri galbeni sau de un mire care să o iubească suficient cât să poarte un brâu prostesc de culoare galbenă.

Îi sărea țandăra. Și făcea pe șefa. Dar era întotdeauna amuzantă. Era ușor s-o scoți din sărite, se certa întotdeauna cu mătușa Bess și o enervau gemenele – dar apoi îi părea rău și se căina singură din cauza limbii ei ascuțite. Își iubea familia, îi iubea pe toți, le citea cărți, îi ajuta să facă înghețată sau le oferea scoicile drăguțe pe care le găsise.

Acum nu mai poate să-și răscumpere micile greșeli.

Nu voia să ajungă la fel ca mama ei. Nu voia să fie o prințesă, nu. Voia să fie exploratoare, o femeie de afaceri, o bună samariteană sau să facă înghețată – ceva.

Ceva ce nu va mai ajunge să fie niciodată, din cauza mea.

Mirren, nu pot nici măcar să-ți spun ce rău îmi pare. Nici la scrabble nu cred că există un cuvânt care să exprime cât de rău îmi pare.

Și Gat, Gat al meu.

Nu va merge niciodată la facultate. Avea mintea flămândă, întorcând întruna lucrurile pe toate părțile, căutând nu să primească un răspuns, ci să înțeleagă. Nu-și va satisface niciodată curiozitatea, nu va mai termina niciodată cele o sută de romane dintre cele mai bune scrise vreodată, nu va mai fi marele om care ar fi putut să devină.

Voia să oprească răul. Voia să-și exprime mânia. Trăia viața la maximum, curajosul meu Gat. N-ar fi tăcut din gură fiindcă așa voiau alții, dimpotrivă, îi făcea să-l asculte – apoi îi asculta și el, la rândul lui. Refuza să trateze lucrurile cu ușurință, deși îi venea atât de ușor să râdă.

Ah, cum mă făcea să râd. Și mă făcea să mă gândesc, chiar și atunci când n-aveam chef să mă gândesc, atunci când mi-era prea lene să fiu atentă.

Gat mă lăsa să sângerez pe el, să sângerez pe el și să tot sângerez pe el. Niciodată nu se supăra. Voia să știe de ce sângerez. Se întreba ce-ar putea face ca să-mi vindece rana.

Nu va mai mânca niciodată ciocolată.

Îl iubeam. Îl iubeam. Cât de bine puteam. Dar avea dreptate. Nu-l cunoșteam pe deplin. N-aveam să-i văd niciodată apartamentul, să mănânc mâncarea gătită de mama lui, să-i întâlnesc prietenii de la școală. Nu îi voi vedea niciodată cuvertura de pe pat sau posterele de pe pereți. Nu voi ști niciodată care e chioșcul de unde își lua sendvișurile cu ou dimineața sau colțul unde își prindea bicicleta cu lanț dublu.

Nici nu știu dacă își lua sendvișuri cu ou sau avea postere pe pereți. Nu știu dacă avea bicicletă sau patul acoperit de cuvertură. Doar îmi imaginez colțul cu parcarea pentru biciclete și lanțurile duble, fiindcă n-am fost niciodată la el acasă, nu am văzut cum trăiește, n-am știut niciodată cine era Gat atunci când nu era pe insula Beechwood.

Camera lui trebuie să fie goală acum. A murit de doi ani.

Am fi putut să fim.

Am fi putut să fim.

Te-am pierdut, Gat, din cauză că m-am îndrăgostit de tine cu atâta disperare, cu atâta disperare.

Mă gândesc la Mincinoșii mei arzând, la ultimele lor minute, cum respiră fumul, cum li se aprinde pielea. Cât de tare trebuie să fi durut.

Mirren are părul în flăcări. Corpul