lui Johnny pe podea. Mâinile lui Gat, vârfurile degetelor arse, brațele lui încrețindu-se, cuprinse de foc.

Pe dosul mâinilor lui, cuvinte. Pe stânga: Gat. Pe dreapta: Cadence.

Scrisul meu de mână.

Plâng fiindcă sunt singura în viață dintre noi. Fiindcă va trebui să trec prin viață fără Mincinoși. Fiindcă ei vor trebui să treacă prin ce-i așteaptă fără mine.

Eu, Gat, Johnny și Mirren.

Mirren, Gat, Johnny și cu mine.

Am fost aici, vara asta.

Și n-am fost aici.

Da, și totuși nu.

A fost vina mea, vina mea, vina mea – și totuși ei mă iubesc oricum. În ciuda bieților câini, în ciuda prostiei și a grandomaniei mele, în ciuda crimei noastre, în ciuda egoismului meu, în ciuda smiorcăielii mele, în ciuda norocului meu chior de-a fi singura rămasă și a incapacității mele de-a aprecia asta, când ei – ei nu mai au nimic. Nimic, cu excepția acestei ultime veri împreună.

Mi-au spus că mă iubesc.

Am simțit-o în sărutul lui Gat.

În râsul lui Johnny.

Mirren chiar mi-a strigat-o peste tot oceanul.

•

Bănuiesc că de asta mă aflu aici.

Fiindcă aveam nevoie de ei.

83.

Mami bate la ușă și mă strigă.

Nu-i răspund.

După o oră, bate din nou.

— Lasă-mă să intru, te rog.

— Du-te, te rog.

— E o migrenă? Spune-mi măcar atât.

— Nu e o migrenă, spun. E altceva.

— Te iubesc, Cady, îmi spune.

Mi-o spune tot timpul, de când m-am îmbolnăvit, dar abia acum îmi dau seama ce vrea mami să spună:

Te iubesc în ciuda durerii pe care mi-o provoci. Chiar și dacă ești nebună.

Te iubesc în ciuda lucrurilor pe care bănuiesc că le-ai făcut.

— Știi că te iubim cu toții, da? îmi strigă prin ușă. Mătușa Bess, mătușa Carrie și bunicul, toată lumea. Bess face plăcinta cu afine care îți place ție. O să fie gata în jumătate de oră. Poți să mănânci la micul dejun. O s-o întreb.

Mă ridic. Mă duc și crap un pic ușa.

— Spune-i mătușii Bess că îi mulțumesc, zic. Doar că nu pot veni chiar acum.

— Ai plâns, spune mami.

— Puțin.

— Înțeleg.

— Îmi pare rău. Știu că vrei să vin la micul dejun.

— Nu-i nevoie să spui că-ți pare rău, îmi zice mami. Serios, nu-i nevoie să spui vreodată că-ți pare rău, Cady.

84.

Ca de obicei, nu se vede nimeni la Cuddledown, până când nu mi se aud picioarele pe trepte. Apoi apare Johnny în ușă, călcând cu băgare de seamă peste cioburile sparte. Când îmi vede fața, se oprește.

— Ți-ai amintit, spune.

Dau din cap.

— Ți-ai amintit totul?

— Nu știam dacă o să mai fiți aici, spun.

Se întinde și mă prinde de mână. Îl simt cald și solid, deși arată palid, obosit, cu cearcăne sub ochi. Și tânăr.

Are doar cincisprezece ani.

— Nu mai putem sta mult, spune Johnny. E din ce în ce mai greu.

Dau din cap.

— Lui Mirren îi e cel mai rău, dar Gat și cu mine am început și noi să ne resimțim.

— Unde o să vă duceți?

— Când plecăm?

— Îhî.

— În același loc unde suntem când nu ne aflăm aici. Unde am fost și până acum. E ca și cum… – Johnny face o pauză, se scarpină în cap. E ca o odihnă. Nu e nimic acolo, într-un fel. Și sincer, Cady, te iubesc, dar sunt al naibii de obosit. Nu vreau decât să mă întind pe jos și să se termine odată. Toate astea s-au întâmplat acum foarte mult timp, pentru mine.

Mă uit la el.

— Îmi pare atât de rău, atât de rău, dragul, bătrânul meu Johnny, spun, simțind cum mi se umplu ochii de lacrimi.

— Nu e vina ta, zice Johnny. Vreau să spun, cu toții am făcut-o, cu toții am luat-o razna și trebuie să ne asumăm responsabilitatea. N-ar trebui să cari singură toată povara, spune el. Poți să fii tristă, să-ți pară rău – dar nu trebuie să duci totul singură în spate.

Intrăm în casă și Mirren iese din dormitorul ei. Îmi dau seama că probabil n-a apărut acolo decât cu câteva momente mai înainte să intru eu pe ușă. Mă îmbrățișează. Părul ei de culoarea mierii arată șters; are colțurile gurii uscate și crăpate.

— Îmi pare rău că n-am făcut toată chestia asta mai bine de atât, Cady, spune ea. Am avut o singură șansă să fiu aici și, nu știu, am ratat-o, am spus așa de multe minciuni.

— E în regulă.

— Aș vrea să fiu o persoană tolerantă, dar mi-a rămas în suflet atâta supărare. Mi-am imaginat că o să fiu înțeleaptă ca o sfântă, dar în schimb am fost invidioasă pe tine, furioasă pe restul familiei mele. E vraiște totul și acum s-a terminat, spune ea, îngropându-și fața în umărul meu.

Îmi pun brațele în jurul ei.

— Ai fost tu însăți, Mirren, spun. Nu voiam nimic altceva.

— Trebuie să plec acum, spune. Nu mai pot sta mult aici. O să cobor spre mare.

Nu. Te rog.

Nu pleca. Nu mă părăsi, Mirren, Mirren.

Am nevoie de tine.

Asta e ce vreau să spun, să strig. Dar nu o fac.

Și o parte din mine vrea să sângereze pe podeaua camerei celei mari și să se topească într-o băltoacă de durere.

Dar nu fac nici asta. Nu mă plâng și nu cer milă.

În schimb, plâng. Plâng și o strâng la piept pe Mirren, o sărut pe obrajii ei calzi și încerc să-i rețin chipul în memorie.

Ne ținem de mâini în timp ce coborâm toți trei pe plaja cea mică.

Gat e deja acolo, așteptându-ne. Silueta lui pe fundalul cerului luminat. Îi voi vedea astfel pentru totdeauna. Se întoarce și îmi zâmbește. Aleargă și mă ridică în brațe, învârtindu-mă de colo-colo, de parcă am