nu mai înțeleg. Dacă mașina, fără nici o pregătire biologică, îl reproduce pe om în întregime, atunci ce nevoie are de această informație când va trebui să reproducă părți ale omului? În definitiv cu ajutorul cunoștințelor biologice nu poți construi un om, și nici măcar un braț al acestuia… Caraghiosule, cum de nu înțelegi că noi nu putem să pătrundem toate detaliile organismului omenesc? Nu putem. O să ne încurcăm, pentru că există miliarde de astfel de detalii, și nu există nici măcar două identice! Natura n-a lucrat după STAS-uri. De aceea problema corectării dublurilor trebuie redusă la acordarea „mașinii-mamă” după semnele exterioare integrale… Cu alte cuvinte, totul se reduce la manipularea unor mânere.

— Ei, știi, nici chiar așa! El își desfăcu brațele și o porni spre un colț al camerei.

Eu îmi desfăcui brațele și o pornii către celălalt.

O asemenea atmosferă începea să ne calce pe nervi. Ajunsesem într-un impas de logică. Deosebirile de păreri cu privire la munca viitoare nu era un lucru grav. La urma urmelor, se putea încerca și într-un fel și într-altul, iar sentința o vor da rezultatele. Dar era de neconceput că noi nu ne înțelegem unul pe altul! Noi — doi oameni identici din punct de vedere informațional. Și-atunci, mai există, oare, în general, adevăr pe lumea asta?

M-am apucat (în timpul schimbului în care dublura lucra în laborator) să citesc din tomurile de biologie adunate de el. Poate că, într-adevăr, n-am prins gustul acestei științe, sunt încă sub influența unei vechi antipatii față de ea, din timpul școlii, dar acum am să citesc și, copleșit, am să repet extaziat: „Așa mai zic și eu!” Dar n-am fost copleșit. Fără îndoială, e o știință interesantă, are multe amănunte instructive (dar numai amănunte) cu privire la activitatea organismului, este bună pentru cultură generală, dar nu e ceea ce ne trebuie nouă. O știință descriptivă și aproximativă, ca și geografia. Ce o fi găsit în ea?

Eu sunt inginer — și cu asta am spus totul. În zece ani de muncă în psihicul meu au pătruns temeinic mașinile. Cu ele mă simt sigur pe mine. La mașini totul este subordonat rațiunii și mâinilor, totul este bine determinat. Dacă e da — e „da”; dacă nu — „nu”. Nu ca la oameni: „Da, dar”… apoi urmează o frază care anulează de fapt pe „da”. Dublura e la fel cu mine.

Am ajuns să ne ferim de aceste discuții chinuitoare și să lucrăm în tăcere. Poate că totul va trece și ne vom înțelege iar unul pe altul… Camera informațională era aproape gata. Încă o zi două și am fi putut introduce în ea iepuri de casă. Și atunci s-a întâmplat ceea ce, mai devreme sau mai târziu, trebuia să se întâmple. În laborator a sunat telefonul. Telefonul a mai sunat și altă dată. „Valentin Vasilievici, vă rog să-mi prezentați până la întâi iunie actul justificativ pentru consumul de reactivi, altfel magazia n-o să vă mai elibereze materiale”! cereau cei de la contabilitate. „Tovarășe Krivoșein. Vă rugăm să treceți pe la sectorul unu”, asta venea din partea lui Johann Johannovici Kliapp. „Bătrâne, împrumută-mi pentru câteva zile acumulatorul cu feronichel!” se ruga tânărul Fenia Zagrebniak. Și așa mai departe. Dar de data aceasta a fost un telefon cu totul deosebit. De îndată ce a rostit în receptor cuvintele: „La aparat Krivoșein”, fața dublurii a căpătat o expresie de beatitudine prostească.

— Da, Lenok, spuse, mai bine-zis gânguri, da… Ei nu, vai de mine, micuța mea, nu, desigur… în orice zi și la orice oră!

Eu, cu patentul în mână, încremenisem. Sub ochii mei iubita mi-era luată, răpită. Femeia iubită! Abia acum mi-am dat mai bine seama cât o iubeam. Mi s-a făcut cald. Am tușit răgușit. Dublura ridică spre mine o privire încețoșată de visare și amuți. Chipul îi deveni posac și trist.

— O clipă, Lena… și el îmi întinse receptorul. Ține. De fapt, e pentru tine.

Am apucat receptorul și am țipat:

— Te ascult, Lenocika! Te ascult…

Nu e neapărată nevoie să descriu ce am discutat cu ea. Am aflat că fusese plecată în deplasare și se înapoiase abia cu o seară în urmă. Desigur, era supărată pentru figura pe care i-am făcut-o de sărbători. Așteptase telefonul meu…

Când am pus receptorul la loc, dublura nu mai era în laborator. Îmi pierise și mie cheful să mai lucrez. Am încuiat totul și, fluierând încet, m-am îndreptat spre casă, cu gândul să mă bărbieresc și să mă schimb pentru seară.

Dublura își făcea geamantanul.

— Pleci departe?

— La țară, la o mătușă, într-un fund de provincie. La Saratov! Sau la Vladivostok, să ling stropii sărați ai oceanului! Nu e treaba ta!

— Nu, fără glumă, încotro? Despre ce e vorba?

Își ridică capul și mă privi cu neîncredere.

— Într-adevăr, nu înțelegi despre ce? În fond, e normal să fie așa. Tu nu ești eu.

— Stai, adică de ce? Tu ești eu, iar eu sunt tu. În orice caz, asta era situația inițială.

— Păi tocmai asta e, că nu-i așa. El își aprinse o țigară, luă din raft o carte: „Introducerea în sistemologie”. Am s-o iau eu, tu ai s-o poți folosi pe cea din bibliotecă… Tu ești primul, eu al doilea. Tu te-ai născut, ai crescut, te-ai dezvoltat, ți-ai ocupat un loc în viață. Orice om ocupă un loc în viață: bun, rău, dar al său. Iar eu nu am loc, al meu e ocupat! Totul e ocupat: de la femeia iubită până la funcția de pe ștate, de la canapea până la apartament.

— Pentru dumnezeu, n-ai decât să dormi pe canapea, parcă am ceva împotrivă?

— Nu vorbi prostii. De canapea e vorba?

— Ascultă, dacă asta e din cauza Lenei, atunci… Poate că mai experimentăm încă și… Doar putem să ne permitem asta, nu?

— Să producem o a doua Lena, artificială? El râse amar și se posomorî. Ca și ea să se trambaleze prin viață ca un călător fără bilet… Răsplată pentru viață… Ce idee ne-a putut trece prin cap, idioți ce suntem! Premianții societății, în loc de medalii, se