premiază ei înșiși cu câte un om — la fel ca și dânșii, dar fără loc în viață. O idee genială, ce să mai vorbim! În ce mă privește nu-mi fac griji. Mă aciuesc eu pe undeva. Premianții sunt oameni răsfățați, capricioși! Imaginează-ți, de pildă, dublura lui Arkadi Arkadievici, academicianul A. A. Azarov, dară fără un institut pe care să-l conducă, fără salariu, fără titlul de membru al Academiei, fără automobil și apartament, fără absolut nimic, doar cu calități personale și amintiri plăcute. Cum s-ar simți? El își vârî în geamantan un prosop, periuța de dinți și pasta, într-un cuvânt, m-am săturat, mi-ajunge. Eu nu mai pot să duc o asemenea viață ambiguă, să mă feresc ca nu cumva să fim surprinși împreună, să stau cu ochii-n patru la cantină, să iau bani de la tine — da, chiar așa, banii tăi de la tine! — să fiu gelos din cauza Lenei… Ce păcate trebuie să ispășesc, spune-mi și mie? Sunt om, și nu un model experimental și nici dublura cuiva!

— Și cu munca noastră ce se va întâmpla?

— Dar cine a spus că am de gând să las baltă munca? Camera e aproape gata, iar experiențele ai să le poți face și singur. Tot nu prea pot să-ți fiu de folos. Știi doar că avem un „singur cap pentru amândoi”. O să plec și o să mă ocup de problema „om-mașină”, dar dinspre capătul celălalt.

Îmi expuse planul său. Va pleca la Moscova și se va înscrie la aspirantură în cadrul facultății de biologie a Universității. Munca se va desfășura pe două planuri: eu voi face cercetări asupra „mașinii-mamă”, îi voi stabili posibilitățile; el îl va studia pe om și posibilitățile acestuia. Pe urmă — de acum diferiți, cu experiență și idei diferite — ne vom continua munca împreună.

— Dar de ce biologie? nu m-am putut reține să nu-l întreb. De ce nu filosofie, sociologie, psihologie, știința vieții, cu alte cuvinte literatura beletristică? În definitiv, și ele tratează despre om și despre societatea omenească. De ce?

El mă privi gânditor.

— Tu crezi în intuiție?

— Să zicem că da.

— Ei bine, intuiția mea îmi spune mereu că dacă neglijăm cercetările de biologie, ne va scăpa ceva foarte important. Nu știu încă ce anume. Peste un an am să încerc să-ți explic.

— Dar de ce intuiția mea nu-mi spune nimic asemănător?

— Naiba știe de ce! Oftă semnificativ. Îi reveni expresia dintotdeauna și buna dispoziție. Poate pentru că ești pur și simplu, prost ca un galoș…

— Ei, da, desigur. Iar tu ești isteț ca un câine care simte totul, dar nu se poate exprima!

Cum s-ar zice am stat de vorbă.

Totul era clar. El trebuia să acumuleze informația individuală, să devină el însuși. Admit, de asemenea, că pentru asta e bine să nu fie lângă mine, ci undeva departe. Ca să fiu sincer, și pe mine a început să mă stingherească situația noastră „ambiguă”. Dar cu această biologie… Aici nu l-am înțeles de loc… ”.

Aspirantul se lăsă pe speteaza scaunului, se întinse.

— Și nici eu nu puteam să-l înțeleg, spuse el cu voce tare.

Pe vremea aceea nu se înțelegea încă nici pe el însuși.

Capitolul 8

În loc de epigraf:

— Tema lecției de astăzi va fi următoarea: de ce transpiră studentul la examene? Liniște tovarăși! Vă recomand să conspectați. E materialul cuprins în programa analitică… Prin urmare, să examinăm aspectele fiziologice ale situației în care toți cei de față au avut prilejul să se găsească. Se desfășoară examenul. Studentul, datorită variatelor contracții ale plămânilor, laringelui, limbii și buzelor provoacă oscilații ale aerului, atunci când răspunde la întrebările de pe bilet. Analizatorii săi vizuali controlează corectitudinea răspunsului după însemnările de pe foaia de hârtie și după mișcările aprobative din cap ale examinatorului. Să stabilim lanțul reflex: aparatul executor al celui de al doilea sistem de semnalizare pronunță o frază — organele vizuale recepționează încă un excitant, mișcarea aprobativă a capului — semnalul se transmite în creier și menține excitația celulelor nervoase în sectorul respectiv al scoarței cerebrale. O frază nouă, iar mișcarea capului… și așa mai departe. Acest fenomen este însoțit de reacția reflexă secundară: studentul gesticulează, ceea ce face ca răspunsul său să fie mai convingător.

Concomitent acționează de la sine, fără greș și fără nici un efort, lanțurile reflexelor necondiționate. Mușchii spatelui susțin capul studentului șezând în poziție degajată. Mușchii pieptului și cei intercostali asigură o respirație ritmică. Ceilalți mușchi sunt încordați exact atât cât trebuie ca să contracareze gravitația universală. Inima se contractă ritmic, cadențat, nervii vegetativi au înfrânat procesele digestive, ca să nu-l distragă pe student… Totul e în ordine. Dar iată că, prin intermediul timpanului și al membranei principale din ureche, studentul recepționează un nou excitant auditiv: examinatorul a pus o întrebare. Eu nu mă plictisesc niciodată să urmăresc ceea ce se întâmplă în continuare și, vă asigur, că în acest sentiment nu e nici o urmă de sadism. Pur și simplu, e o plăcere să vezi cât de rapid, de precis, ținând seama de întreaga experiență de milioane de ani a strămoșilor, reacționează sistemul nervos la cel mai mic semnal de pericol! Priviți: noile oscilații ale aerului provoacă întâi și întâi inhibiția reflexelor condiționate de până atunci. Adesea studentul se oprește la jumătatea cuvântului. Între timp, semnalele de la celulele auditive pătrund în creier, excită celulele nervoase care comandă reflexul necondiționat al încordării atenției. Studentul întoarce capul către examinatorul care a vorbit. Concomitent cu aceasta semnalele excitantului auditiv se ramifică, răspândindu-se în creier, unde începe o grabnică analiză a sensului oscilației respective a aerului.

Vreau să vă atrag atenția asupra locului în care sunt situate sectoarele de analiză a sunetelor în scoarța cerebrală: sunt aproape de urechi. Evoluția a ținut seama, pe cale naturală, că în aer sunetul se propagă foarte lent, cam trei sute de metri pe secundă, aproape la fel ca și viteza semnalelor în fibrele nervoase. Dar sunetul acesta poate fi provocat de un tigru care se furișează, de sâsâitul unui șarpe sau — în vremurile noastre —