Dar în cazul de față, studentul a perceput nu furișatul tigrului, ci o întrebare pusă cu voce calmă și politicoasă. Oh, unii ar fi preferat, poate, un tigru! Presupun că nu trebuie să vă explic că, la examen, întrebarea este percepută ca un semnal de pericol. Pentru că pericolul, în sensul larg al cuvântului, reprezintă un obstacol în calea spre țelul propus. În timpurile noastre, bine orânduite, sunt relativ rar pericolele care stau în calea țelurilor principale ale omului: păstrarea vieții și a sănătății, perpetuarea speciei, potolirea foamei și a setei. De aceea, pe primul loc se situează pericolele de categoria a doua: păstrarea demnității, a respectului față de sine însuși, a bursei, a posibilității de a studia în continuare, de a face o muncă interesantă și altele…

Prin urmare, reacția — reflex condiționat — la pericol i-a reușit studentului de minune. Să vedem cum o să înlăture el pericolul.

La lecțiile de biochimie vi s-a vorbit despre însușirea admirabilă a acidului ribonucleic din toate celulele creierului de a restructura, sub acțiunea semnalelor bioelectrice, dispoziția radicalelor sale. Aceste radicale sunt literele memoriei noastre; combinându-le, noi înregistrăm în scoarța cerebrală orice informație… Prin urmare, avem următorul tablou: întrebarea provoacă excitația celulelor nervoase din creierul studentului, rezervate cunoștințelor abstracte. În scoarța cerebrală, în sectoarele învecinate, iau naștere slabe impulsuri de răspuns: „Aha, parcă am citit ceva despre asta!” Apoi excitația se concentrează în sectorul cel mai promițător al scoarței cerebrale, pune stăpânire pe el și — nenorocire! — acolo, în lungile molecule ale acidului ribonucleic, este înregistrat dracu știe ce: „Lioșa, lasă conspectele, ne lipsește al patrulea!” Liniște tovarăși și fiți atenți!

Și atunci în creier începe o panică sau, exprimându-ne mai puțin plastic, o iradiere totală a excitației. Impulsurile nervoase excită sectoarele de analiză logică (poate că voi reuși să raționez?) celulele memoriei vizuale (poate că am văzut așa ceva?). Devin mai acute văzul, auzul, mirosul. Studentul vede cu o claritate neobișnuită petele de cerneală de pe marginea mesei, teancul de caiete, aude foșnetul frunzelor dincolo de geam, niște pași pe coridor și chiar o șoaptă înăbușită: „Fraților, Alioșa se perpelește”… Dar toate astea nu-l ajută. Și excitația cuprinde treptat noi și noi sectoare ale scoarței — pericol, pericol! — se extinde asupra centrilor motrici, în sfârșit ajunge în măduva spinării… Și aici aș vrea să fac o digresiune, să părăsesc puțin analiza situației dramatice a studentului, ca să preamăresc această măduvă a spinării, lungă de aproape o jumătate de metru, care străbate vertebrele noastre până în regiunea lombară…

Măduva spinării… O, noi ne înșelăm profund când socotim că ea constituie doar o verigă intermediară între creier și nervii corpului, că se află în subordonarea creierului și că este capabilă să dirijeze doar reflexele necomplicate de excreție naturală! Apoi, depinde și cum o iei. Cine și cui i se subordonează, cine pe cine dirijează! Măduva spinării reprezintă o formațiune mai venerabilă, mai veche decât creierul. Ea îl scotea pe om din încurcături încă de pe vremea când nu avea capul destul de dezvoltat, când el, de fapt, nu era încă om. Măduva spinării păstrează încă amintirea paleozoicului, când strămoșii noștri îndepărtați — pangolinii — umblau, se târau și zburau în mijlocul unor ferigi uriașe; a neozoicului, perioada apariției primelor maimuțe. În ea sunt selectate și păstrate reflexe și legături nervoase verificate în milioane de ani de luptă pentru existență.

Ce să mai vorbim, în vremea noastră această bătrână măduvă, care știe să reacționeze la excitațiile complexe ale realității contemporane doar pe două linii — menținerea vieții și perpetuarea speciei — nu poate să ne scoată din încurcătură la tot pasul, ca în era neozoică. Dar ea mai are încă influență asupra multor aspecte ale vieții! Aș putea să mă angajez, de pildă, să demonstrez că adeseori, ea este aceea care determină gusturile noastre în ceea ce privește literatura și cinematograful. Nu, măduva spinării nu cunoaște scrisul și nu dispune de reflexe speciale pentru vizionarea filmelor. Dar spuneți-mi voi de ce preferăm noi adeseori filmele și romanele polițiste, oricât de prost ar fi ele realizate sau scrise? De ce foarte mulți au predilecție pentru istoriile de dragoste, de la anecdote și cancanuri la „Decameronul” citit selectiv? Sunt interesante? Dar de ce sunt interesante? Pentru că instinctele autoconservării și perpetuării speciei, înscrise temeinic în măduva spinării, ne obligă să acumulăm cunoștințe, să știm din ce cauze se poate muri. Ca în caz de nevoie să ne salveze. Cum și de ce survine dragostea fericită, care se termină cu moștenitori? Cum și de ce dispare, se distruge ea? Vrea să știe că să nu facem cumva vreo greșeală. Și nu are importanță faptul că în viața noastră, atât de bine orânduită, nu se va ivi niciodată o asemenea situație. Și nu are importanță că dragostea s-a consumat și că există o groază de moștenitori! Măduva spinării își urmează neabătut linia… Eu nu încerc, asemenea criticilor literari, să calific aceste tendințe ale cititorilor și spectatorilor ca fiind josnice. Nu. Sunt tendințe sănătoase, tendințe naturale, tendințe de viață Dacă vreodată vacile, în procesul evoluției lor naturale, vor învăța să citească, și ele vor începe tot cu romanele polițiste și poveștile de dragoste.

Dar să ne întoarcem la studentul al cărui creier a înregistrat un eșec în fața întrebării puse de examinator. „Eh, ești tânăr și ignorant”, îi spune măduva spinării colegului ei creierul, recepționând semnalul de panică al excitației, și începe să acționeze. Înainte de toate dirijează semnalele cu ajutorul neuronilor motori prin întregul corp: mușchii se încordează, fiind gata să acționeze. Izvoarele primare ale energiei musculare se descompun în cadrul fibrelor musculare și eliberează primele cantități de căldură… și din nou vreau să vă atrag atenția asupra finalității biologice a creșterii tonusului muscular. Pentru că pericolul, privit prin prisma timpurilor îndepărtate, impunea mișcări rapide și energice: să sari, să lovești, să te apleci, să te cațări în copac. Întrucât