Concomitent cu mușchii se excită sistemul nervos vegetativ, care începe să comande întreaga bucătărie a metabolismului în organism. Semnalele lui ajung la glanda suprarenală, aceasta aruncă în sânge adrenalină care excită tot și toate. Ficatul și splina, asemenea unor bureți, storc în vasele sanguine câțiva litri de sânge de rezervă. Se lărgesc vasele mușchilor, plămânilor, creierului. Inima bate mai repede, pompând în toate organele corpului sânge și, odată cu el, oxigen și glucoză… Măduva spinării și nervii vegetativi pregătesc organismul studentului în vederea unei lupte grele, înverșunate, de lungă durată, pe viață și pe moarte!

Dar pe examinator nu-l poți ameți cu o bâtă sau cu o călimară de marmoră. Nici nu poți fugi de el. Studentul nu-l va putea mulțumi pe examinator nici chiar dacă, plin de energie musculară, în loc de răspuns va sta în cap pe marginea mesei… De aceea întreaga activitate ascunsă, dar furtunoasă, a organismului studentului se încheie cu o ardere zadarnică, inutilă a glucozei în mușchi, cu eliberarea căldurii. Termoreceptorii diferitelor sectoare ale corpului trimit spre creier și măduva spinării semnale de alarmă cu privire la supraîncălzire, iar creierul răspunde prin singura comandă posibilă: va lărgi vasele din piele! Sângele purtător de căldură se va îndrepta spre învelișul de piele (aceasta mai provoacă la student și un fenomen secundar, reflexul înroșirii obrajilor), va începe să încălzească aerul dintre corp și îmbrăcăminte. Se vor deschide glandele sudoripare, să-l ajute pe student măcar prin evaporarea nădușelii. Lanțul reflex, excitat de întrebarea examinatorului, s-a închis, în sfârșit!

Presupun că toate concluziile care se desprind din cele arătate, atât cu privire la rolul cunoștințelor în reglarea corectă a organismului omenesc, în complicatul mediu contemporan, cât și cu privire la rolul lor în reglarea organismului studentului la sesiunea ce bate la ușă, le veți trage singuri…

Din lecția prof. V. A. Androșiașvili

la cursul de „Fiziologie a omului”.

Da, plecase ca să devină el însuși. Să nu mai fie acel Krivoșein care locuiește și muncește la Dneprovsk. Încă pe când se afla în tren, aruncase pe fereastră cheia apartamentului, Valea i-o vârâse cu grijă în buzunar, ștersese din carnețel adresele și telefoanele cunoștințelor din Moscova, până și a rudelor, mergând până la mătușa Lapanalda. El nu are nici cunoștințe, nici rude, nici trecut, ci numai prezent, iar din clipa admiterii în facultatea de biologie și viitor. Cunoștea o metodă simplă, dar sigură, pentru a se afirma în viitor. Și această metodă nu l-a trădat niciodată: Munca.

Dar nu era numai atât.

…Odinioară fizicienii au perfecționat metodele de măsurare a vitezei luminii, fără un scop anume, ci doar ca să atingă o înaltă precizie. Și au atins-o. Ei au stabilit un lucru de-a dreptul scandalos. Viteza luminii nu depinde de viteza de mișcare a sursei de lumină. „Nu se poate! Aparatele mint! Asta vine în contradicție cu mecanica clasică”… Au verificat. Au măsurat viteza luminii printr-un alt procedeu. Rezultatul a fost același. Și o lume aproape desăvârșită, din punct de vedere logic, care se înălța printre păduri de coordonate în unghi drept, s-a prăbușit, stârnind un nor de praf îngrozitor. A început „criza fizicii”.

Adeseori mintea omenească năzuiește nu spre o cunoaștere aprofundată a lumii, ci spre o conciliere a tuturor faptelor și fenomenelor din cadrul ei. Principalul e ca totul să fie cât mai simplu și mai logic. Apoi, nu se știe de unde, își face apariția un fapt viclean, de care nu s-a ținut seama, care nu se încadrează în reprezentările și noțiunile bine orânduite, și totul trebuie luat de la început.

Și ei își construiseră în mințile lor un tablou simplu și clar despre modul în care mașina, pe baza informației despre om, îl creează pe om. „Mașina-mamă” se jucase ca un copil de-a cuburile. Combinase într-un mediu lichid, cu ajutorul impulsurilor electrice, moleculele în lanțuri de molecule, lanțurile de molecule în celule, iar celulele în țesuturi, cu singura deosebire că aici erau nenumărate miliarde de „cuburi informaționale”. Faptul că, drept rezultat al unui astfel de joc n-a ieșit un monstru și nici măcar un alt om, ci el, dublura informațională a lui Krivoșein, demonstra că problema nu avea decât o singură rezolvare. Se înțelege că nici nu se putea să fie altfel, pentru că cuburile se pot combina numai într-o imagine legată de laturile lor. Iar celelalte variante (fragmente din Lena, fragmente ale tatălui, „delirul”, ochii și tentaculele) au fost, pur și simplu, un balast informațional care nu putea să existe în afara mașinii.

Această reprezentare pe care și-o făcuseră ei doi nu fusese greșită, ci doar superficială. Și ea le-a convenit, atât timp cât faptele confirmau că ei doi sunt identici și ca înfățișare, și în gândire, și în fapte. Dar atunci când între ei au intervenit divergențe de neîmpăcat cu privire la folosirea biologiei în munca lor, această reprezentare s-a dovedit inconsistentă.

Da, faptul că nu s-au înțeles unul pe altul, și nu pasiunea în sine pentru biologie (care ar fi putut, de fapt, trece fără să lase urmări la Krivoșein nr. 2) a devenit pentru descoperirea lui ceea ce a fost constanța vitezei luminii pentru teoria relativității. Omul nu știe niciodată ce anume este banal într-însul și ce este original. Asta se află numai prin compararea propriei persoane cu alți oameni. Iar spre deosebire de oamenii obișnuiți, Krivoșein nr. 2 avea posibilitatea să se compare nu numai cu cunoscuții săi, ci și cu „propriul său etalon”.

Acum aspirantul Krivoșein înțelegea limpede în ce consta deosebirea dintre ei. Căile pe care au apărut fuseseră diferite. Valentin Krivoșein apăruse pe lume cu trei decenii și jumătate în urmă, așa cum apare tot ce este viu, adică dintr-un embrion ale cărui celule aveau înscrise în ele un anumit program — bine structurat în mii de secole și mii de generații — de construire a organismului omenesc. Iar „mașina-mamă”, care deși lucra pe baza informației individuale, dar totuși arbitrare, furnizată de Krivoșein,