trebuia să caute din nou și principiile formării și toate detaliile sistemului informațional biologic. Și mașina a găsit o altă cale, în comparație cu natura. În locul dezvoltării embrionare, ea a folosit asamblarea biochimică.

Da, el înțelege acum multe. Într-un an a parcurs drumul de la senzații la cunoștințe, și de la cunoștințe la stăpânirea propriei persoane. Iar pe atunci… pe atunci avea doar o înclinație puternică spre biologie și încrederea, ce nu poate fi exprimată prin cuvinte, că aici trebuie căutată cheia problemei. Nici lui Krivoșein n-a putut să-i explice nimic precis.

Sosise la Moscova cu sentimentul vag că în el ceva nu-i cum trebuie. Nu era nici bolnav, nici nu făcea pe nebunul, doar că trebuia să se lămurească asupra sa, să se convingă că senzațiile lui nu sunt o idee fixă, nici halucinații ipohondrice, ci o realitate.

Muncise atât de mult, încât despre zilele petrecute la institutul din Dneprovsk își aducea aminte ca despre o vacanță. Cursuri, ore de laborator, sala de disecții, biblioteca, lecții, colocvii, ore de laborator… În primul semestru nu părăsise universitatea. Ieșea doar înainte de culcare să fumeze o țigară pe malul râului Moscova, să admire luminile orașului care, la orizont, păreau că se contopesc cu stelele.

O studentă din anul doi, cu ochi cenușii, care aducea puțin cu Lena, se așeza întotdeauna lângă el la lecțiile lui Androsiașvili, pe care Krivoșein nu le pierdea niciodată. Într-una din zile l-a întrebat: „Sunteți atât de respectabil, de serios… Probabil că ați venit aici după ce ați făcut armata?” „După pușcărie”, a răspuns el furios. Fata își pierdu interesul față de el. N-ai ce-i face! Pentru fete ai nevoie de timp liber.

…Și el se convingea cu fiecare experiență, cu fiecare verificare că în secțiunea nervului care merge de la creier la hipofiză se pot număra, într-adevăr, la microscop, aproape o sută de mii de fibre nervoase. Asta înseamnă că hipofiza este dirijată în amănunțime de creier. Da, dacă unei maimuțe i se dă să mănânce, odată cu pasta de banane, o probă de calciu radioactiv, apoi cu ajutorul contorului Geiger se urmăresc atomii marcați din excrețiile ei, atunci reiese, într-adevăr, că țesuturile osoase se înnoiesc aproximativ de două ori pe an. Da, dacă înfigem niște electrozi în fibra nervoasă a unui mușchi și îi legăm printr-un amplificator de biocurenți la cască, putem auzi păcănitul ritmic sau loviturile fracționate ale semnalelor nervoase. Prin caracterul lor aceste sunete coincid cu ceea ce s-a simțit! Da, celulele pielii se mișcă într-adevăr dinspre interior spre exterior, își modifică structura, mor, ca să lase locul celor noi.

El și-a studiat și propriul său corp. A luat probe de sânge și de limfă, a scos din coapsa dreaptă o secțiune de țesut muscular și l-a examinat atent, întâi la microscopul optic, apoi și la cel electronic. I-a determinat pe cei de la clinică — răspândind anumite zvonuri — să-i facă o „analiză Wassermann”. Și a stabilit că totul la el era normal. Chiar și numărul și distribuția nervilor în țesuturi. Totul era la fel ca la cadavrele de studii din sala de disecție. Nervii duceau la creier, dar acolo el nu putea pătrunde cu ajutorul tehnicii de laborator. Ar fi trebuit să-și înfigă în craniu prea mulți electrozi și să-i unească cu prea multe oscilografe, pentru a înțelege tainele propriului eu. Și, oare, le-ar fi înțeles până la urmă? Sau ar fi ieșit din nou un „striptease streptocidic”, dar exprimat, de data asta, nu în simboluri, ci prin liniile frânte ale encefalogramelor?

Iată deci că în această situație — în care un om viu se studiază, dar nu poate nici măcar cu ajutorul aparatelor să afle tainele organismului său — era paradoxală prin ea însăși. Pentru că nu era vorba de descoperirea unor „radiostele” invizibile sau de sinteza unor antiparticule. Întreaga informație exista deja în om. Rămânea doar să fie tradus codul moleculelor din celule și al impulsurilor nervoase în codul celui de al doilea sistem de semnalizare, în cuvinte și propozițiuni.

Cuvintele și frazele sunt necesare (și nici ele întotdeauna) ca un om să-l poată înțelege pe altul. Dar sunt ele oare necesare când e nevoie să te înțelegi pe tine însuți? Krivoșein nu știa acest lucru. De aceea a pus totul în mișcare, a făcut cercetări cu ajutorul aparatelor, și-a pus în mișcare imaginația, a apelat la lectura cărților, a făcut analiza senzațiilor din propriul său corp, a purtat discuții cu Androsiașvili și cu alți profesori, a făcut observații asupra bolnavilor din clinică, disecții și autopsii…

Tot ce-i spusese Vano Alexandrovici, în memorabila lor discuție din luna decembrie, era adevărat. Toate ideile profesorului erau determinate de cunoștințele sale despre viață, de credința sa în oportunitatea absolută, de netăgăduit, a tot ceea ce crease natura. Profesorul nu știa însă un singur lucru: că discuta cu un om creat pe cale artificială.

Până și faptul că Vano Alexandrovici se îndoia de succesul planului conceput de el era pe deplin justificat, pentru că Krivoșein începuse cu o soluție inginerească, „cu ajutorul mașinii”. Tot atunci, în decembrie, el se apucase să proiecteze un „inductor de biocurenți” — o continuare a ideii care a stat la baza „coifului lui Monomah”. Sute de mii de electrozi microscopici, sub formă de ace, au fost legate de matrițele unui automat care se autoeduca (și în care, în cadrul laboratorului de bionică, se modelaseră reflexele condiționate). Ei trebuiau să comunice celulelor creierului sarcinile suplimentare, să le transmită prin craniu biocurenții artificiali și prin asta să lege centrii gândirii din scoarța cerebrală cu sistemul nervos vegetativ.

Krivoșein râse în sinea sa. Ce caraghios! Cu ajutorul acestui dispozitiv primitiv a vrut să-și corecteze defectele organismului! Bine cel puțin că, din cauza acestui proiect, nu lăsase baltă cercetările de fiziologie.

…Disecând un nou cadavru, îl învia mintal și își închipuia că el e cel ce zace în sala de disecție, că ale lui sunt fibrele nervoase albe, care se strecoară printre mușchi și cartilaje către inima violetă, cu dâre galbene de grăsime, către glandele salivare de sub maxilar, către plămâni.