Îmi spuneam că dispariția doctorului Zerlendi păruse atît de neverosimilă pentru că, probabil, omul acela și-o pregătise timp îndelungat, pînă în cele mai mici amănunte, ars de dorul de a ajunge în India și a rupe definitiv toate punțile cu viața lui de pînă atunci. Dar tocmai această plecare atît de meșteșugită, taina în care și-o pregătise, pasiunea lui totală pentru secretele Indiei mă captivase. Nu mai auzisem pînă atunci de o asemenea încercare de a pleca, brusc, fără rămas bun, fără scrisori de adio, fără a lăsa nici un fel de urmă. Față de tot ce auzisem, dosarul Honigberger, încă deschis pe birou, mi se părea prea puțin interesant. M-am îndreptat către rafturile cu cărți de indianistică, acolo unde știam că sînt și sertarele doctorului cu manuscrise și fișe, dovada studiului lui de atîția ani. Am deschis primul sertar, și am început să-l inventariez cu multă grijă, cercetînd caiet cu caiet.

Erau aici maculatoarele lui de exerciții sanscrite, și cu melancolie am întîlnit temele și declinările cu care mă luptasem și eu cîndva: nrpah, nrpam, nrpena, nrpāya, nrpāt, nrpasya, nrpe, nrpa etc. Se vedea stîngăcia doctorului în scrierea literelor sanscrite. Dar răbdarea lui fusese, fără îndoială, enormă, căci zeci de pagini întregi de maculator erau acoperite cu declinarea aceluiași cuvînt, repetată cu îndărătnicie, ca un pensum colegial. În alt caiet se găseau deja fraze întregi, cele mai multe din Hitopadesha[1] și Panchatantra[2], cu traducerea literală și traducerea liberă alături. Am răscolit zeci de maculatoare de acest fel, acoperite pînă la ultima filă cu exerciții, conjugări și declinări sau traduceri. Într-un caiet gros, cu indice alfabetic, doctorul își transcria cuvintele noi pe care le întîlnea în exercițiile lui. Unele caiete aveau notate pe pagina de gardă anumite date; probabil timpul în care lucrase materia cuprinsă în ele. Mi-am dat încă o dată seama de munca pe care o depusese doctorul în învățătura limbii sanscrite; un caiet de trei sute de file fusese acoperit cu exerciții în mai puțin de două săptămîni.

În după-amiaza aceea de toamnă ploioasă n-am găsit nimic în sertarul cu manuscrise care să-mi indice altceva decît o înverșunată pasiune pentru studiul limbii sanscrite. Doar o simplă însemnare, pe prima pagină a unui caiet de exerciții, mi-a atras o clipă atenția. Erau cîteva cuvinte, tulburătoare însă pentru mine.

Shambala = Agarttha = tărîmul nevăzut.

Toate celelalte file erau acoperite cu aceleași exerciții școlărești.

M-am întors a doua zi mai devreme ca de obicei. Niciodată nu intrasem în bibliotecă atît de agitat și curios ca acum. Noaptea mi-o pierdusem aproape în întregime gîndindu-mă la tot ce-mi destăinuise fiica d-nei Zerlendi și întrebîndu-mă ce forță de dincolo l-a mînat pe doctor la un gest atît de brutal, la o despărțire atît de crudă de familia, prietenii și țara lui. Cum am ajuns în bibliotecă, m-am apropiat din nou de sertarele în care cercetasem cu o zi înainte, am încărcat un braț întreg de caiete, mape și maculatoare, și m-am așezat la birou. Procedam de data aceasta cu foarte mare luare-aminte. Caietele erau scrise cu o literă sanscrită din ce în ce mai sigură, ajungînd cu timpul cursivă. O jumătate de ceas în urma mea, intră d-na Zerlendi. Era palidă, slăbită, deși nu fusese suferindă decît două zile.

— Îmi pare bine că vă văd lucrînd cu atîta interes, începu ea, dînd cu ochii de maldărul cu caiete. Hîrtiile acestea n-au fost încă cercetate de nimeni, adăugă, roșind ușor. Nu trebuie să țineți seama de ce v-a spus ieri fiica mea. Smaranda e o fire fantastică, și în închipuirea ei vede legături între lucruri care n-au nimic de-a face unele cu altele. Ea era un copil pe atunci. Și pentru că Hans, logodnicul ei, a murit din imprudență la o vînătoare, după ce începuse să cerceteze și el caietele acestea, Smaranda i-a făurit o întreagă teorie. Ea crede că tot ce se leagă de Honigberger stă sub semnul unui blestem, și cei care-i cercetează arhiva, începînd cu soțul meu, suferă tot felul de nenorociri; cam așa cum se spune că s-a întîmplat cu cercetătorii mormîntului lui Tutankhamon. Dar astea sînt fanteziile ei, și a început să creadă în ele după ce a citit nu știu ce cărți despre Tutankhamon.

Tulburarea mea crescuse și mai mult ascultînd-o. Căci acum nu știam ce să cred și de partea cui se afla adevărul. D-na Zerlendi îmi vorbise oarecum încurcată despre fiică-sa. Dar de unde știa ce-mi spusese ea? mă întrebam. Doar n-o fi ascultat la ușă…

— Smaranda a rămas neconsolată după moartea lui Hans, în 1921, reîncepu d-na Zerlendi. Poate că datorită acestei mari dureri nu mai are, uneori, simțul realității.

— Dar duduia… încercai eu să o apăr.

— Nu e nevoie să-mi spuneți mai mult, mă întrerupse d-na Zerlendi. Eu știu ce crede ea și ce dă să înțeleagă, mai ales celor pe care îi întîlnește în această bibliotecă.

Mi s-au părut, atunci, puțin cam incoerente lămuririle d-nei Zerlendi. Nu pomenise, totuși, nimic despre soțul ei. Nu-mi afirmase că a murit, deși nu vorbise nimic de dispariție. Încercase doar să se apere de învinuirea pe care i-o adusese Smaranda, că invitase și pe alții, înaintea mea, să dezlege, sub o formă sau alta, „tainele” lui Honigberger, care puteau fi și tainele soțului ei.

— Asta voiam să vă spun, șopti ea cu o voce obosită. Și acum o să mă iertați dacă am să mă întorc în camera mea. Nu sînt încă pe deplin restabilită…

Rămas singur, începui să zîmbesc. Îmi spuneam că Smaranda va trebui să intre din moment în moment în bibliotecă, rugîndu-mă să nu cred cele mărturisite de d-na Zerlendi. Dar curiozitatea mea era prea puternică, și după puțin timp m-am reîntors la cercetarea caietelor.

Pînă aproape de seară