— Okay, a spus el. Să terminăm odată cu asta.

Boar s-a aşezat pe duşumea. Doctorul i-a aşezat mâinile în jurul încheieturii lui Ollie, iar bocancul sub subsuoara lui.

Ollie i-a simţit palmele transpirate. Umărul îi zvâcnea.

— La trei, iancheule, a spus Boar, începând să strângă mai tare.

O să-mi smulgă braţul de tot, şi-a spus Ollie în gând.

— Unu...

O smucitură. Un val de durere. Un pocnet, ca un dop care explodează dintr-o sticlă de şampanie.

Boar a desfăcut mâinile.

— Luate-ar naiba! i-a strigat Ollie apucându-se de umăr.

Şi-a rotit braţul cu grijă, să fie sigur că mai funcţiona. Deşi abia putea să-şi ridice cotul, totul părea la locul său, dar, mai ales, a simţit că l-a lăsat durerea.

— Mulţumesc.

Boar şi-a trosnit degetele.

— Plăcerea e de partea mea, iancheule.

Doctorul a scos din geantă un sul de tifon şi i-a făcut lui Ollie o eşarfă pentru braţ. Apoi a tras grăbit bandajul de pe ochiul lui Boar, ca şi cum la uşă îl aştepta un lung şir de pacienţi. I-a examinat ochiul cu ajutorul unei lanterne mici, a clătinat din cap, apoi i-a şoptit ceva lui Madeleine.

Femeia a deschis geamul de la bucătărie şi a început să strângă lucrurile de pe masa foarte mare.

— Ce-a spus? a întrebat Boar.

— Chirurgie, a răspuns ea, uitându-se la doctor. Trebuie să-ţi opereze ochiul.

— Nu! Spune-i să-mi pună doar nişte copci.

Madeleine a clătinat din cap.

— A zis că o să-ţi pierzi ochiul dacă nu încearcă.

Boar şi-a dus o mână la ochi.

— Poate să-l salveze?

Madeleine s-a întors spre doctor să-i traducă. Bărbatul s-a uitat la Boar şi a spus ceva în franceză.

— Posibil, a spus Madeleine.

— Fir-ar să fie! Are pregătire pentru asemenea operaţii?

— Putem să ne bazăm pe el, a spus Madeleine şi a tras scaunele de la masă. În afară de asta, nu uita – el îşi riscă viaţa. Naziştii n-au nici o milă pentru cei care ajută duşmanul.

Locotenentul a şovăit puţin, apoi şi-a dat încuviinţarea.

Doctorul a scos o sticluţă cafenie şi nişte tifon. Le-a pus pe masă, apoi a început să aşeze tot felul de instrumente ascuţite, printre care un ac şi nişte aţă chirurgicală.

Ollie l-a ajutat pe Boar să se aşeze pe masă. De pe bocancii locotenentului au căzut bucăţele de noroi uscat care s-au împrăştiat pe podeaua de lemn. Doctorul s-a întors spre el şi i-a spus ceva ce nu a înţeles. Şi-a dat repede seama despre ce era vorba când doctorul a scos cu o pipetă nişte soluţie din sticluţă şi a picurat-o apoi pe o bucată de tifon.

— Vrea să-l ajuţi cu anestezicul, a spus Madeleine, scoţând din buzunar o ţigară răsucită cu mâna.

A aprins-o cu un chibrit şi a tras un fum adânc, care i-a accentuat ridurile din jurul buzelor.

Boar a adulmecat mirosul.

— Pot să trag şi eu un fum?

Madeleine i-a întins ţigara. Locotenentul a tras din ea cu sete până când vârful ţigării s-a înroşit. Şi-a ţinut respiraţia, apoi a dat afară fumul pe nări.

— Să nu mă omori, iancheule, a spus el şi i-a dat înapoi ţigara lui Madeleine.

— Las asta în seama naziştilor, a spus Ollie.

— Mi se pare corect, a spus Boar şi s-a întins pe masă.

Doctorul a pus tifonul îmbibat cu anestezic peste nasul locotenentului. Boar a inspirat, s-a înecat, apoi a inhalat din nou. În câteva clipe, capul i s-a lăsat într-o parte şi mâinile i-au atârnat moi. Doctorul i-a înmânat tifonul lui Ollie.

Madeleine a pufăit din ţigară şi s-a dus spre uşă.

— Nu vrei să ne ajuţi? a întrebat-o Ollie, care simţea tifonul rece şi ud între degete.

Femeia a luat din cui o tolbă veche din piele şi şi-a pus-o pe umăr.

— E prietenul tău.

Ollie s-a uitat la locotenentul care zăcea inconştient. Nu e prietenul meu.

Femeia a deschis uşa.

— Louis, a chemat ea purcelul.

Louis s-a sculat în picioare şi a ridicat râtul, de parcă adulmeca mirosul de tutun al lui Madeleine. Femeia a ieşit afară şi a închis uşa. Vocea i se auzea acum mai încet în timp ce vorbea cu Louis.

Ollie nu o învinovăţea. Nici el nu era amator să îl vadă pe doctor cum operează, mai ales că era vorba de acelaşi om care ameninţase că-l omoară. Dar nu avea încotro. Nu putea să meargă, cu atât mai puţin să alerge. Abia dacă rupea câteva vorbe în franceză şi habar n-avea unde altundeva s-ar putea ascunde. Unde mai pui că locul mişuna de nazişti care căutau un pilot britanic fugar. Aşa că şi-a mutat greutatea pe piciorul sănătos şi s-a prefăcut că înţelege indicaţiile doctorului.

Pentru început, acesta a dezinfectat rănile de pe faţa locotenentului cu o bucată de pânză înmuiată în alcool. Apoi i-a picurat în ochi o soluţie salină pentru a curăţa sângele şi scurgerile care se uscaseră.

Ollie a făcut o grimasă şi a întors capul.

Boar a început să geamă.

— Anesthésie! a spus doctorul.

Ollie a pus tifonul pe faţa locotenentului până când acesta a amuţit.

— Assez!33, a spus doctorul dându-i lui Ollie mâna la o parte, după care a tamponat tăietura de la sprânceana lui Boar.

33. Destul! (în fr., în orig.).

Ollie a lăsat mâna jos. Mirosul ca de varză răsfiartă al tifonului îi întorcea stomacul pe dos şi îl ameţea. Ce bine că prin ferestrele deschise intra o boare de vânt; altfel, ar fi căzut lat la podea din cauza vaporilor. Doctorul nu părea însă deranjat, de parcă devenise imun la anestezic.

Timp de două ore, doctorul