a curăţat, a pipăit, a împuns, a tamponat şi a cusut. La fiecare câteva minute, locotenentul începea să se mişte, iar doctorul spunea ceva; atunci Ollie punea tifonul. După un timp, Ollie a priceput când să aşeze tifonul peste nasul lui Boar, lăsându-l pe doctor să se concentreze asupra operaţiei. I se părea că ochiul stâng nu arată prea rău, chiar aşa umflat şi învineţit cum era. Cu ochiul drept însă, era altă poveste. Tăietura verticală trecea adânc prin frunte, pleoapă şi obraz. Doctorul s-a ocupat cel mai mult de ochi, manevrând delicat corneea cu penseta. Ollie a simţit că i se face rău. Dintr-odată a uitat de durerea din umăr şi din gleznă.

Când doctorul a terminat şi ultima sutură, au auzit-o pe Madeleine apropiindu-se, însoţită de tropăitul purcelului. Femeia a intrat în casă şi a atârnat tolba în cui, ţinându-se departe de masă; era limpede că nu avea nici cea mai mică dorinţă să vadă ce se întâmpla acolo.

Doctorul a improvizat un plasture din vată şi tifon, apoi l-a fixat cu leucoplast peste ochiul locotenentului.

— Întreabă-l cum a mers, a rugat-o Ollie pe Madeleine.

Femeia a vorbit cu doctorul, care apoi şi-a strâns repede instrumentele şi le-a băgat în geantă.

— Timpul ne va spune, a zis ea. Madeleine s-a uitat la trupul întins pe masa ei, apoi şi-a aprins o ţigară. Să-şi ţină bandajul pe ochi zece zile, a adăugat ea şi a suflat fumul în cameră.

Ollie l-a ajutat pe doctor să-l mute pe locotenent pe duşumea, cu toate că, vârând braţul zdravăn sub spatele lui, îl ridicase aproape singur. Boar zăcea nemişcat. Se întreba dacă nu cumva îl omorâse cu atâta anestezic, până când i-a văzut pieptul ridicându-se.

Doctorul a bătut uşor în gheata lui. Când şi-a dat seama că voia să-i vadă glezna, Ollie a desfăcut şireturile şi a scos-o încet.

Doctorul a apăsat cu grijă piciorul umflat, parcă încerca un fruct să vadă cât este de copt. A împins laba piciorului înainte şi înapoi, apoi a rotit-o. Ollie strângea din pumni schimonosindu-se de durere. Doctorul i-a pus piciorul jos, s-a îndreptat şi i-a spus ceva lui Madeleine.

Înainte să apuce s-o întrebe, femeia i-a zis că doctorul nu credea că era rupt.

Madeleine a mai tras un fum, apoi a scos un obiect mic din tolbă şi i l-a dat doctorului.

Ollie l-a văzut pe doctor întorcând pe toate părţile un fel de ciupercă neagră plină de pământ.

— Merci, i-a spus Madeleine.

Doctorul a mirosit ciuperca, apoi a strecurat-o în buzunarul hainei şi a plecat.

Madeleine s-a uitat la Ollie.

— Când se trezeşte, puteţi să vă ascundeţi în şopron.

Ollie a încuviinţat din cap, apoi şi-a legat şiretul de la gheată. S-a ridicat în picioare şi s-a dus şchiopătând spre femeie.

— Mulţumesc.

Madeleine a dat din cap. Un pic de scrum din ţigară a căzut pe duşumea.

Aşteptându-l pe locotenent să se trezească, Ollie a luat-o pe Ducesa din şopron şi a adus-o în bucătărie. A întrebat-o pe Madeleine despre mişcările de trupe, amplasarea lor, numărul de militari, şi despre echipamentele militare. Femeia însă nu a fost în stare să dea nici o informaţie, în afară de faptul că Luftwaffe folosea un aerodrom prin partea locului.

— Wehrmacht-ul e peste tot, a spus Madeleine, răsucind încă o ţigară. Stau în casele noastre. Ne iau cu japca mâncarea, iar noi trebuie să aşteptăm la rând ca să primim nişte resturi.

A răsucit capetele ţigării şi a înfipt ţigara între buze.

— Bărbaţii noştri sunt plecaţi pe front, a urmat ea. Acolo ori sunt ucişi, ori putrezesc în lagărele de prizonieri. Aici au rămas doar femeile, copiii şi bătrânii.

Ollie a dat din cap a înţelegere. A scos din jachetă cartea de coduri folosită cândva de tatăl lui Susan în timpul Marelui Război. Coperta era boţită, cu colţurile îndoite, dar foile erau în stare neaşteptat de bună după ce stătuseră atâta timp ascunse într-o hulubărie. După ce a răsfoit-o, a început să priceapă cum sunt aranjate secvenţele de litere şi codurile. A scris repede un mesaj şi l-a vârât în tubul legat de piciorul Ducesei. Porumbiţa a uguit.

— Eşti grozavă, Ducesa, a spus Ollie.

— Porumbelul tău are un nume? l-a întrebat Madeleine.

Ollie a dat din cap că da.

Femeia a tras din ţigară.

— La fel şi Louis al meu.

Ollie s-a uitat la ea.

— Louis e un nume potrivit pentru un porc, a spus el.

Madeleine a schiţat un zâmbet.

— Purcel de trufe.

Ollie s-a prefăcut că ştie ce este aia o trufă, apoi a ieşit afară şchiopătând, cu Ducesa sub braţ. Locotenentul avea să facă urât, poate chiar să-l împuşte. Dar nu-i păsa. Nu voia decât să-i trimită lui Susan porumbiţa. Cu fiecare clipă care trecea, simţea că şansa îi scăpa printre degete.

— Te duci acasă, a şoptit Ollie.

Ducesa a înclinat căpşorul. Ollie a mângâiat-o pe spate.

— Să zbori cât mai sus şi să te fereşti de gloanţe.

Porumbiţa a clipit.

A azvârlit-o în aer. Ducesa a bătut din aripi şi s-a înălţat deasupra şopronului. S-a învârtit de două ori în jurul curţii pentru a se orienta, aşa cum făcuseră şi porumbeii la Clacton-on-Sea, apoi a zburat spre vest. Când a dispărut din vedere, l-a auzit pe Boar înecându-se şi tuşind. Efectul anesteziei trecuse.

Capitolul 28 EPPING, ANGLIA

Pantofii lui Bertie târşâiau pe linoleumul dezinfectat de la spitalul RAF din Ely. S-a apropiat încet de Susan şi şi-a dres glasul:

— Nu, a spus el. Nu e Oliver.

Susan a răsuflat adânc.

— Eşti sigur?

Bertie a dat din cap. A scos o batistă din buzunar şi s-a şters la ochi.

— Avea verighetă.

Susan a înghiţit în sec, apoi şi-a căutat cuvintele:

— O să scape?