Bunicul ei a clătinat din cap.

A cuprins-o un val de ruşine. Se rugase în gând, strigându-şi disperarea spre cer, ca acel nefericit să fie altcineva. Oricine, dar nu Ollie. Şi rugămintea îi fusese ascultată. Acum, un soţ, poate chiar un tată, era pe moarte. Îşi spunea că, oricum, cartea sorţii fusese jucată. Că zarurile destinului fuseseră deja aruncate şi că rugăciunea sa nu avea legătură cu necunoscutul care zăcea pe patul de spital. Şi totuşi, îi venea să plângă. Înainte să-i dea lacrimile, l-a luat de braţ pe Ollie şi au ieşit împreună din spital.

Când au ajuns la camionetă, Bertie a deschis uşa pasagerului din stânga şi a întrebat:

— Draga mea, te superi dacă stau eu la volan?

Susan i-a văzut sfârşeala din privire. De obicei, ar fi insistat să conducă ea, pentru ca Bertie să nu-şi obosească şi mai mult picioarele. Nu a insistat, simţind că bunicul avea nevoie să-şi abată gândurile de la tot ce văzuse în spital. Aşa că s-a urcat pe locul pasagerului, şi-a aranjat fusta sub ea şi a închis portiera. Prin parbriz, l-a văzut învârtindu-se pe lângă camionetă, apoi urcându-se la volan.

A încercat să bage cheia în contact, cu mâna tremurândă. Vârful zgâria marginea, dar nu reuşea să nimerească înăuntru.

— Cred că s-a umflat cheia, a spus Bertie. La fel ca genunchii mei.

Susan i-a ţinut mâna nemişcată. Bertie a reuşit să învârtă cheia şi a pornit motorul.

— Mulţumesc, draga mea.

Ea a aruncat o ultimă privire spre spitalul din Ely, dar imediat a regretat. Dintr-o latură a clădirii au ieşit doi brancardieri care duceau ceva învelit cu un cearşaf. O femeie se jeluia. Susan a simţit că i se face pielea de găină. Atunci a văzut şirul de maşini mortuare. Rudele strânse pe peluză îi urmăreau cu ochi trişti pe brancardierii care puneau în dric trupul fără viaţă. Susan a înţeles atunci că întreaga aripă a spitalului fusese transformată în morgă. Mâinile îi tremurau şi ei. Spitalul trebuia să fie un loc al speranţei. Al vindecării. Dar nu în ziua aceea. Şi nici a doua zi. Nu atâta timp cât cădeau bombele. Când maşina s-a urnit din loc, a închis ochii, dorindu-şi să nu mai pună vreodată piciorul într-un spital.

A rămas tăcută aproape tot drumul până acasă. A încercat să-şi alunge gândurile urmărindu-l pe Bertie cum schimbă vitezele şi ocoleşte găurile de pe şosea. Membrii echipelor de intervenţie plecaseră pe front şi acum trăgeau cu gloanţe în loc să umple gropile, aşa că drumurile se stricaseră în ultimul hal.

La marginea drumului a zărit un automobil abandonat, cu uşile larg deschise, şi gândul a dus-o la Ollie.

— Unde poate fi? a întrebat ea, deschizând geamul puţin. Aerul rece de afară a pătruns în cabină.

Bertie a oftat.

— Poate că s-a dus la el acasă.

Susan a întors capul spre el.

— Nu este războiul lui.

— Chiar crezi asta? a spus Susan.

Bertie şi-a trecut mâna peste barba ţepoasă.

— Sunt sigură că s-a întâmplat ceva, a spus ea. Nu ne-ar părăsi niciodată.

Bătrânul a dat din cap, apoi şi-a potrivit mai bine mâinile pe volan.

Susan se întreba iar şi iar unde putea fi Ollie. Civil fiind, şi străin pe deasupra, nu avea voie să rămână pe aerodromul din North Weald. Şi cu accentul său american nu era greu să atragă atenţia. Se pierduse fără urmă, ca un fulg în vânt.

O parte din ea voia ca Bertie să aibă dreptate. Dacă într-adevăr îi părăsise şi plecase acasă, poate că acum era în siguranţă, departe de raţiile de alimente, de bombe şi prăpăd. Dar partea egoistă îl voia lângă ea. Porumbeii săi fuseseră aruncaţi în război. Londra era distrusă de Luftwaffe. Germania urma să atace, nu se îndoia de asta. Avea nevoie de el, mai presus de orice. Tânjea după sprijinul şi afecţiunea lui. Ollie îi dăduse speranţă. În mijlocul celor mai negre zile, reuşise să-i încălzească sufletul.

Când au trecut prin Epping, a închis ochii în dreptul spitalului St. Margaret. Nu mai suporta să vadă încă o gravidă scoasă dintre dărâmăturile maternităţii.

Camioneta trecea peste nişte urme adânci de roţi. Susan şi-a lipit obrazul de geam şi a privit în sus. Norii groşi erau tiviţi cu vineţiu – semn că iarna se apropia. Sus de tot, a zărit un punct. Şi-a încordat privirea. O pasăre. Felul unic în care îşi mişca aripile au făcut-o să se îndrepte în scaun. A coborât repede geamul.

— S-a întâmplat ceva? a întrebat Bertie.

Susan a arătat cu degetul.

— Un porumbel.

Bertie s-a uitat prin parbriz.

— Ducesa?

Susan a scos capul pe geam. Vântul rece a izbit-o în faţă. Porumbelul era prea sus ca să-i vadă culorile penajului, dar cunoştea prea bine graţia fără efort cu care zbura Ducesa, or pasărea asta dădea din aripi prea repede.

— Nu, a spus ea, dându-şi la o parte câteva şuviţe de păr de pe faţă.

— Dar măcar e unul de-ai noştri? a întrebat el mijind ochii.

Susan s-a aplecat şi mai tare pe geam. Porumbelul a luat-o spre apus. Inima ei a început s-o ia la galop.

— Aşa cred.

Bertie a tras-o înăuntru şi a apăsat tare pedala de acceleraţie.

— Uite! a arătat Susan cu degetul. Zboară spre casă!

Bertie a încetinit când a luat o curbă. Cauciucurile tocite au scrâşnit. Camioneta a prins viteză din nou. Motorul gemea. Pistoanele se izbeau de pereţii cilindrilor. Conducea ca un tânăr pilot de curse britanic dornic să se califice la un grand prix.

Rafalele de vânt i-au desfăcut lui Susan cocul. Şi-a pus la loc şuviţele de păr care fluturau şi s-a străduit să nu piardă porumbelul din ochi.

Fără să încetinească prea tare, Bertie a intrat pe drumul de pământ al fermei. Când roţile au trecut peste un făgaş, au sărit de pe