centrul meditației. Despărțindu-se de Marx, Kołakowski a efectuat într-adevăr o exorcizare, s-a vindecat de propriile pasiuni auto-hipnotizante, și-a redobândit simțul realității (despre care scria Isaiah Berlin, un filozof de care a fost apropiat). Aici văd diferența esențială în raport cu un György Lukács, care a rămas până la sfârșitul vieții un marxist „ortodox“: antistalinist, dar nu mai puțin leninist.

EVZ: Cred că e important să clarificăm: cum a ajuns Kołakowski să înțeleagă marxismul sub specia „iluziei care înrobește“, după ce, inițial, filozoful polonez a fost unul dintre adepții „adevărului care eliberează“?

VT: Kołakowski a înțeles că minciuna totalitară este diferită de ceea ce el numea minciună convențională. Ideologia, a scris el, în consonanță cu Soljenițîn și Havel, este de fapt o suprarealitate, un miraj care creează certitudini cu funcții balsamice. Investind tot capitalul de emoții și speranțe în Partid și Lider, adeptul mișcărilor totalitare scapă de libertate. Dar această evadare este doar o amăgire. Libertatea este condiția noastră ontologică, robia este o degradare, o coborâre pe scara umanității. Ideologia este minciuna care se pretinde cheia istoriei universale. Când a înțeles, după agonia dezmeticirii, că participase la o beție a dedublării, că ideile în care crezuse erau tot atâtea neadevăruri, Kołakowski a devenit marea voce a apostaziei. Descriu această etapă a fenomenologiei deșteptării în cartea mea Mizeria utopiei: Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană.

Aș vrea să închei printr-o remarcă personală: l-am văzut întotdeauna pe Kołakowski ca fiind primul filozof aflat într-un dezacord total cu Karl Marx care nu s-a ferit totuși să-l privească pe german cu un amestec – lipsit de ipocrizie –, de empatie și interes. Cum arată Kołakowski din mintea și inima dumneavoastră?

VT: Kołakowski era un personaj fragil, dar stenic și sarcastic, o „trestie gânditoare“ de o politețe ce te copleșea, un umanist din familia unor Isaiah Berlin, Jan Patočka, Jacques Barzun, Jaroslav Pelikan, Sidney Hook, Raymond Aron. Nu era un procuror în lumea ideilor, ci un interpret onest, verosimil, întotdeauna original și creator. Era un gânditor de orientare camusiană, credea în distincția capitală dintre Bine și Rău. Nu era snob, nu se conforma ultimei mode intelectuale. A participat la dialoguri intrate în legendă cu Octavio Paz, Cornelius Castoriadis, ágnes Heller, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, George Steiner. A scris rânduri necruțătoare despre iresponsabilitatea unora dintre intelectualii de vârf ai Occidentului, dispuși să ignore Gulagul din cauza obsesiilor lor anticapitaliste și antiamericane. A fost un raționalist care nu a fetișizat Rațiunea, i-a văzut și recunoscut limitele. A înțeles rolul mitului în lumea noastră secularizată, ne-a avertizat însă împotriva ispitei de a construi noi religii politice. A preconizat un eclectism benefic sintetizat în formula: „De ce sunt eu liberal-conservator-socialist.“ S-a opus oricărei demagogii șovin-tribaliste. Atunci când nu puțini au renunțat să mai vorbească despre totalitarism – conceptul a fost „denunțat“ drept înfeudat logicii Războiului Rece –, a scris texte excepționale pe acest subiect. Apropiat de Ioan Paul al II-lea, Kołakowski a crezut, ca și acesta, în splendoarea adevărului.

Criza stângii europene (1989–2009)20

Criza stângii europene este, de fapt, criza unei direcții din conștiința și practica politică a continentului. O direcție care-și reclamă originile din Asociația Internațională a Muncitorilor (Internaționala I), fondată de Marx și alți doctrinari/militanți anticapitaliști, ori chiar din curentele mai vechi, unele premoderne, ale socialismului utopic, anarhismului etc. (vezi Albert S. Lindemann, A History of European Socialism, Yale University Press, 1983; Shari Berman, The Primacy of Politics: Social Democracy and the Making of Europe’s Twentieth Century, Cambridge University Press, 2006).

Demarxizarea social-democrației vestice, mai ales în anii ’60, nu a însemnat însă renunțarea la un număr de dogme economice și sociale de sorginte pronunțat etatistă sau la vetusta mefiență în raport cu inițiativa privată, rolul pieței și necesitatea limitării guvernământului. Mai mult decât atât, partizanii stângii socialiste din Vest nu au interiorizat într-o manieră responsabilă lecțiile a ceea ce regretatul gânditor maghiar Ferenc Fehér a numit bestiarium-ul socialismului real.

Alegerile din Germania, desfășurate cu doar câteva săptămâni înaintea aniversării a două decenii de la căderea Zidului Rușinii, au provocat cea mai puternică înfrângere a social-democraților din acea țară din ultimii 60 de ani. Să nu uităm că SPD-ul semnase, cu doar doi ani înainte de ceea ce s-a numit die zärtliche Revolution („revoluția tandră“) din fosta RDG, un protocol de colaborare ideologică cu partidul lui Honecker și Mielke (șeful Stasi). Este simptomatic și declinul prin care trece Partidul Socialist Francez. Stânga italiană este fragmentată, descumpănită și incapabilă să ofere o alternativă viabilă la stilul și strategiile lui Silvio Berlusconi și Gianfranco Fini (deși există divergențe semnificative între aceștia). În Portugalia, PSD este de fapt un partid de centru cu înclinații adeseori clasic liberale. Oricum, un partid nedezmințit anticomunist. Avansul stângii latino-americane nu poate fi contestat, dar fenomenul este departe de a fi unul omogen: există diferențe esențiale între extravagantul și iresponsabilul socialism (populism) bolivarian al lui Chávez (expresie a barocului fascisto-comunist) și stânga socialistă din Chile, Uruguay ori Brazilia. Eroziunea inexorabilă a castrismului contribuie cât se poate de direct la deradicalizarea stângii latino-americane. 

Ceea ce se întâmplă în Europa de Vest (implozia stângii chiar în condițiile recesiunii globale) nu va întârzia să aibă repercusiuni și în Europa de Est și Centrală. Stânga din Est și cea din Vest nu (mai)