— Bineînţeles, dacă pilotul ar fi reacţionat suficient de rapid. La viteze mari ale statoreactorului, porcăria trebuie să ajungă în admisie înainte ca pilotul să ştie că-i în câmpul colector, mai ales că tu nu te-ai folosit de o torpilă acceleratoare. Ai gândit bine, Roy. Aşadar, ţine minte: niciodată nu urmări o navă care fuge. Un pilot bun îţi poate zvârli în câmpul colector o mulţime de chestii. Să sperăm că, în toate bătăliile, noi vom fi cei care vom fugi.

Tânărul îşi aminti pentru ce venise acolo.

— N-ai mai mâncat de două zile. M-am gândit că…

— Nu mi-este foame. Am turnat prisma şi acum aştept să se răcească.

— Ţi-aş putea aduce…

— Nu, mulţumesc.

— Crezi că lucrul ăsta are vreo semnificaţie?

— Nu ţi-am spus că eram previzibil? Dacă în preajmă nu există cercetaşi Pak, ai putea la fel de bine să călătoreşti singur până la Wunderland. Aproape toate datele pe care le cunosc despre rasa asta sunt stocate în calculator. Atunci când un Protector simte că nu-i nevoie de el, încetează să mai mănânce.

— Aşadar, speri cumva că vom găsi cercetaşi Pak.

Brennan râse — un chicotit credibil, deşi gura nu i se clintise. Chipul său nu era chiar rigid, ci aducea mai degrabă cu o piele foarte încreţită. Gura rămânea însă nemişcată, iar cele mai multe din expresiile omeneşti implică folosirea buzelor.

În seara aceleiaşi zile, ieşi din atelier trăgând după sine un instrument greu de o sută cincizeci de kilograme, a cărui principală parte o constituia o prismă mare de cristal. Nu-I lăsă pe Elroy să-l ajute s-o transporte, dar o montară amândoi în focarul telescopului. După aceea, tânărul îi aduse un sandviş şi-l sili să-l mănânce. Rolul acela de dădacă îl irită, însă acelaşi lucru se putea spune despre ideea de a merge singur spre Wunderland.

Brennan dispăruse când Elroy porni în căutarea lui, în după-amiaza celei de-a cincea zile. Îl găsi, în cele din urmă, în singura încăpere ce-i fusese interzisă: sera hidroponică. Se afla lângă un rezervor şi înfuleca de zor igname.

* * *

Prisma proiecta un spectru multicolor pe o suprafaţă albă. Brennan arătă o linie colorată în verde-strălucitor.

— Lumina beriliului, deplasată spre albastru, anunţă el. Liniile heliului au suit tocmai în violet. De obicei, beriliul se găseşte în spectrul inf raroşu.

— Deplasată spre albastru… (Şi un elev ştia ce însemna asta.) Vine spre noi.

— Poate că nu. Vine în direcţia noastră, dar poate că ţinta nu suntem noi. Ne găsim la numai două săptămâni-lumină de Soare, iar el se află cam la un an-lumină şi cred că decelerează. Va trebui să verific, să văd dacă-i putem zări jetul de evacuare. Deşi cred că se îndreaptă spre Soare.

— Brennan, asta-i şi mai rău!

— Mai rău de atât nu se poate. Vom afla peste o lună. Până atunci, se va mai deplasa şi vom avea o paralaxă.

— O lună! Dar…

— Stai o clipă! Calmează-te! Cât de mult se poate îndepărta într-o lună? Viteza lui nu-i decât o fracţiune din cea a luminii. Probabil că noi mergem mult mai rapid. O lună n-o să ne coste prea mult — şi trebuie să ştiu câţi sunt, unde sunt şi încotro se îndreaptă. Plus că mai trebuie să construiesc ceva.

— Ce?

— Un gadget. Ceva ce am inventat după ce am descoperit flota Pak, când am înţeles că s-ar putea să existe şi nişte cercetaşi. Planurile sunt în calculator.

* * *

Elroy nu se temea de solitudine, ci de opusul acesteia. Brennan era un tovarăş ciudat şi Protectorul avea să fie supraaglomerat când, în cele din urmă, aveau să părăsească Olandezul Zburător. Vreme de aproape o săptămână, tânărul nu se apropie de observator, savu-rându-şi deliberat singurătatea. Plutea în sala pustie de gimnastică, rotindu-şi braţele şi picioarele în cercuri largi. Ulterior, avea să dorească să-şi reamintească sala aceea. Până şi asteroidul pe jumătate sfredelit era prea mic pentru un bărbat care ar fi preferat să escaladeze un munte.

La un moment dat, sugeră altă simulare de bătălie. Acum, modelele navelor Pak realizate de Brennan aveau să fie mai precise. Brennan îl refuză.

— Ştii tot ceea ce-ţi va fi necesar vreodată ca să te lupţi cu ei. Asta te sperie?

— Ce dracu', bineînţeles!

— Mă bucur s-o aud.

În altă zi, Brennan nu se afla în laborator. Elroy porni în căutarea lui. Cu cât căuta mai mult, cu atât se încăpăţâna mai tare, totuşi Brennan părea să nu fie nicăieri.

Finalmente, tânărul se întrebă:

— Cum ar fi procedat Brennan în locul meu? Utilizând logica. Dacă nu-i în interior, atunci trebuie să fie în exterior. Ce anume există în exterior de care să aibă el nevoie?

Exact! Vidul şi accesul la suprafaţă.

Arborele, iarba, mâlul de pe fundul iazului erau toate moarte şi îngheţate. Stelele se vedeau strălucitoare, stranii şi mult mai reale decât pe ecranele de observaţie. Elroy le imagina sub forma unui câmp de bătălie; planetele invizibile din depărtare erau teritoriile disputate, iar învelişurile gazoase din jurul stelelor reprezentau capcane ucigaşe pentru luptătorii imprudenţi.

Zări reflectorul căştii lui Brennan.

Acesta muncea în vid, construind… ceva. Costumul său spaţial părea în egală măsură alien şi anacronic, iar desenul de pe piept era un detaliu dintr-un tablou de Dali: o Madonă cu Prunc. O bucată de pâine plutea în fereastra din torsul Pruncului, care o examina cu o privire gânditoare, de adult.

— Nu veni prea aproape, îi transmise Brennan prin radioul căştii. Am avut vreme destulă să umblu prin bolovanul ăsta, atunci când i-am dat formă lui Kobold. Dedesubtul peisajului se găsesc depozite de elemente pure.

— Ce construieşti?

— Ceva care ar trebui să colapseze de la depărtare un generator de gravitaţie polarizată. Dacă vizitatorii noştri folosesc gravitaţia artificială pentru a-şi ţine navele în tandem, vor trebui s-o polarizeze ca să aibă efect la distanţele respective. Noi ştim că ei ştiu cum să procedeze. Vor pune generatorul în nava a doua, pentru că ea produce suficient surplus de energie ca să menţină câmpul.

— Si