— Tonks va fi în deplină siguranţă, spuse Lupin. Va locui cu părinţii ei.

În vocea lui Lupin era o notă ciudată, aproape glacială. Ideea ca Tonks să rămână ascunsă în casa părinţilor ei era oarecum  stranie, până la urmă, făcea parte din Ordin şi, după cum o ştia  Harry, mai mult ca sigur că ar fi vrut să se afle în mijlocul  acţiunii.

— Remus, spuse Hermione într-o doară, totul este în  ordine... ştii tu... Între tine şi...

— Totul este bine, mulţumesc, i-o întoarse Lupin ostentativ.

Hermione roşi. Urmă încă o pauză, ciudată şi apăsătoare, şi  apoi Lupin adăugă, cu aerul cuiva care se chinuia să accepte ceva neplăcut:

— Tonks este însărcinată.

— Vai, ce frumos! chiţăi Hermione.

— Grozav! spuse Ron entuziasmat.

— Felicitări, se auzi şi Harry.

Lupin zâmbi forţat, într-un fel care semăna mai mult cu o grimasă, şi apoi spuse:

— Deci... acceptaţi propunerea mea? Să fie patru în loc de trei? Nu cred că Dumbledore ar fi fost împotrivă, să nu uităm că  m-a numit profesorul vostru de Apărare contra Magiei Negre. Şi  trebuie să vă spun că, din câte îmi dau seama, avem de-a face cu vrăji pe care mulţi dintre noi nu le-am mai întâlnit şi nu neam imaginat că ar exista.

Ron şi Hermione se uitară amândoi la Harry.

— Doar... doar ca să clarificăm lucrurile, spuse el, vrei să o  laşi pe Tonks acasă la părinţii ei şi tu să vii cu noi?

— Va fi în deplină siguranţă acolo, vor avea grijă de ea,  spuse Lupin.

Vorbea cu o hotărâre soră cu indiferenţa.

— Harry, sunt sigur că James ar fi vrut să rămân alături de tine.

— Ei bine, spuse Harry rar, eu nu. Sincer să fiu, sunt destul  de sigur că tata ar fi vrut să ştie de ce nu rămâi alături de propriul tău copil.

Lui Lupin îi pieri culoarea din obraji. Temperatura din  bucătărie păru să scadă cu zece grade. Ron se uită în jur prin  cameră, de parcă ar fi fost obligat să o memoreze, în timp ce privirea Hermionei se oprea când la Harry, când la Lupin.

— Nu înţelegi, spuse Lupin într-un sfârşit.

— Atunci, explică-mi, îl contracara Harry. Lupin înghiţi în  sec.

— Am-am făcut o mare greşeală căsătorindu-mă cu Tonks.  Am făcut-o contrar judecăţii mele şi am regretat-o nespus, încă  din acel moment.

— Înţeleg, făcu Harry, aşa că vrei să-i abandonezi, pur şi  simplu, pe ea şi pe copil şi să pleci cu noi?

Lupin sări în picioare. Scaunul i se răsturnă pe spate şi se uită  la ei atât de feroce, încât Harry zări pentru prima dată  trăsăturile lupului acoperindu-le pe cele de om.

— Nu înţelegi ce i-am făcut soţiei mele şi copilului meu nenăscut?  Nu ar fi trebuit să mă căsătoresc niciodată cu ea, a devenit paria din cauza mea!

Lupin dădu la o parte cu piciorul scaunul pe care îl răsturnase.

— Nu m-aţi văzut decât printre membrii Ordinului sau sub protecţia lui Dumbledore, la Hogwarts! Nu ştiţi ce părere are majoritatea lumii vrăjitoreşti despre fiinţele ca mine! Când află  de situaţia mea, abia dacă mai pot să-mi vorbească! Nu vă daţi  seama ce am făcut? Până şi familia ei este dezgustată de căsătoria noastră, ce părinţi şi-ar dori ca singura lor fiică să se mărite cu un om-lup? Şi copilul - copilul...

Lupin se prinse cu mâinile de cap, smulgându-şi smocuri de păr. Părea complet răvăşit.

— De obicei, cei ca mine nu au copii! Va fi la fel, sunt sigur cum aş putea să mi-o iert, când am riscat în mod conştient ca  un copil nevinovat să moştenească ce am eu? Şi, dacă printr-un miracol, nu va fi ca mine, atunci îi va fi de o mie de ori mai bine fără un tată de care să îi fie mereu ruşine!

— Remus! şopti Hermione, cu lacrimi în ochi. Nu spune asta

— cum ar putea să-i fie ruşine cu tine?

— A, păi, nu ştiu, Hermione, spuse Harry. Mi-e mi-ar cam fi ruşine cu el. Harry nu ştia de unde venea furia pe care o simţea, dar îl făcuse şi pe el să se ridice în picioare. Lupin arăta  de parcă Harry tocmai l-ar fi lovit.

— Dacă noul regim crede că cei cu părinţi încuiaţi sunt răi,  spuse Harry, oare ce-i vor face unuia pe jumătate om-lup, al  cărui tată mai este şi în Ordin? Tatăl meu a murit încercând să  ne apere pe mine şi pe mama şi tu crezi că ţi-ar spune să îţi  abandonezi copilul şi să pleci cu noi în căutarea aventurii?

— Cum... cum îndrăzneşti? spuse Lupin. Nu este vorba de sete de pericole sau glorie personală - cum îndrăzneşti să  sugerezi aşa o...

— Cred că te simţi cam ca un erou, continuă Harry. Vrei să  iei locul lăsat liber de Sirius...

— Harry, nu! îl rugă Hermione, dar Harry se uită în  continuare la chipul palid al lui Lupin.

— N-aş fi crezut-o în viaţa mea, spuse Harry. Cel care m-a învăţat să mă lupt cu Dementorii... să fie un laş! Lupin îşi scoase bagheta atât de repede, încât Harry abia dacă apucă să ducă mâna spre a lui. Se auzi o bufnitură puternică şi  simţi cum zbura în spate, de parcă ar fi primit un pumn. În  momentul în care se lovi de perete şi alunecă pe podea, zări  marginea pelerinei lui Lupin dispărând pe uşă.

— Remus, Remus, vino înapoi! strigă Hermione, dar Lupin 

nu răspunse. O clipă mai târziu, auziră uşa de la intrare trântindu-se.

— Harry! se vaită Hermione. Cum ai putut?

— N-a fost greu, spuse Harry.

Se ridică, simţind cum îi ieşea un cucui în locul în care se lovise cu capul de perete. Era încă atât de mânios, încât tremura.

— Nu te uita la mine aşa! se răsti la Hermione.

— Nu te lua de ea! mormăi nemulţumit Ron.

— Nu, nu trebuie să ne certăm! spuse Hermione, băgânduse repede între ei.

— N-ar fi trebuit să-i spui chestiile alea lui Lupin, i se adresă Ron lui Harry.

— A meritat-o, răspunse Harry. Avea mintea plină de tot felul de imagini: Sirius căzând prin Văl, Dumbledore suspendat,  frânt, în aer, o străfulgerare verde şi vocea mamei