Ca cineva să-l poată lua în dar.1

T-ul de aur strălucea pe pieptul Leninei. Mai mult în glumă, Cantorul-şef puse mîna pe el şi, tot în glumă, trase şi fermoarul pînă jos.

— Cred, spuse deodată Lenina întrerupînd o tăcere îndelungată, că n-ar fi rău să iau vreo două grame de soma.

Între timp, Bernard adormise buştean şi zîmbea fericit în paradisul intim al viselor lui. Zîmbea, zîmbea mereu. Dar, inexorabil, la fiecare treizeci de secunde minutarul ceasului electric atîrnat deasupra patului său sărea înainte cu un declic aproape imperceptibil. Clic, clic, clic, clic… Şi se făcea dimineaţă. Bernard reveni printre mizeriile şi chinurile spaţiului şi timpului său. Mai prost dispus ca oricînd, merse cu taxiul la lucru, la Centrul de Condiţionare. Ameţeala succesului se evaporase; se trezise la realitate şi revenise cel dintotdeauna; în contrast cu balonul temporar umflat din aceste ultime săptămîni, eul său de altădată părea uluitor de greu, mult mai greu decît atmosfera înconjurătoare.

Sălbaticul se dovedi surprinzător de înţelegător şi dovedi chiar simpatie faţă de Bernard cel dezumflat:

— Acum aduci cu cel care erai la Malpais, îi spuse John cînd Bernard îşi vărsă năduful. Mai ţii minte prima noastră discuţie? Acolo în faţa căsuţei? Acum eşti din nou ca atunci.

— Pentru că sînt iarăşi nefericit, de-aia.

— Ei bine, aş prefera să fiu nefericit, decît să am parte de genul ăsta de fericire falsă, mincinoasă pe care o arătai aici.

— Ei, ştii că-mi placi? spuse cu reproş Bernard. Cînd tocmai din cauza ta s-a dus de rîpă totul! Auzi, să refuzi tu să vii la petrecere şi să-i stîrneşti pe toţi împotriva mea!

De fapt, Bernard ştia că ceea ce spune e absurd şi nedrept. Recunoscu în sinea lui şi, în cele din urmă, chiar şi cu glas tare că Sălbaticul rostise adevărul gol-goluţ despre nevrednicia prietenilor care – la o provocare atît de măruntă – pot deveni duşmani înverşunaţi. Dar, în pofida cunoaşterii acestui fapt şi în pofida acestor mărturisiri, cu toate că acum sprijinul şi înţelegerea prietenului său constituiau singura consolare de care se putea bucura, Bernard continua cu perversitate să nutrească pentru Sălbatic, pe de o parte, o afecţiune foarte sinceră, iar, pe de altă parte, o nemulţumire tainică. Tocmai de aceea plănuia o campanie de mici răzbunări împotriva lui. Să-i porţi pică Cantorului-şef era inutil; n-aveai cum să te răzbuni pe Şeful Îmbutelierii sau pe Predestinatorul-Adjunct. Ca victimă, Sălbaticul prezenta în ochii lui Bernard acest imens avantaj faţă de toţi ceilalţi: faptul că era accesibil. Una dintre funcţiile principale ale unui prieten este să sufere (într-o formă mai blîndă, simbolică) pedepsele pe care am dori să le aplicăm duşmanilor noştri, dar nu izbutim.

Helmholtz întruchipa cealaltă victimă-prieten a lui Bernard. Cînd, dezamăgit şi dezumflat, se duse şi îi cerşi din nou prietenia pe care în momentele de prosperitate nu mai socotise că ar merita s-o păstreze, Helmholtz i-o oferi; şi i-o oferi din nou fără nici un reproş, fără nici un comentariu, de parcă ar fi uitat că s-au certat cîndva. Înduioşat, Bernard se simţi deopotrivă umilit de această mărinimie – cu atît mai extraordinară şi, deci, mai umilitoare, cu cît nu se datora nici consumului de soma, nici vreunui alt factor, ci numai caracterului bun al lui Helmholtz. Cel care uită şi iertă era acelaşi Helmholtz dintotdeauna, nu o fiinţă aflată într-o sărbătoare soma de o jumătate de gram. Bernard se arătă ca atare recunoscător (era o imensă consolare să-şi recapete prietenul) şi, ca atare, plin de pică (ar fi fost o mare plăcere pentru el să se răzbune pe Helmholtz pentru generozitatea lui).

La prima întîlnire de după răcirea relaţiilor dintre ei, Bernard dădu drumul unui şuvoi de amănunte referitoare la necazurile lui şi acceptă consolările lui Helmholtz. Abia cîteva zile mai tîrziu află, spre surprinderea lui şi cu un sentiment de jenă, că nu era singurul care avusese necazuri. Şi Helmholtz intrase în conflict cu autoritatea.

— Totul a pornit de la nişte versuri, explică el. Îmi ţineam cursul obişnuit de Inginerie Afectivă Avansată în faţa studenţilor din anul trei. Constă în douăsprezece prelegeri, din care cea de a şaptea se referă la poezie: „Despre folosirea versurilor în propaganda şi reclama morală“, ca să fiu mai precis. Întotdeauna îmi ilustrez prelegerea cu o mulţime de exemple tehnice. De data asta m-am gîndit să le ofer o poezie pe care o scrisesem chiar eu. Nebunie curată, bineînţeles; dar nu m-am putut împotrivi ispitei. Rîse. Eram curios să le urmăresc reacţiile. Şi pe urmă – adăugă el cu mai multă gravitate – voiam şi să fac un pic de propagandă; încercam să le induc prin această inginerie sentimentele pe care le avusesem eu cînd am scris versurile. O, Ford! Şi iarăşi rîse. Ce zarvă s-a stîrnit! M-a chemat Decanul şi m-a ameninţat că mă dă afară pe loc. Oricum, m-a pus pe lista neagră.

— Dar ce fel de poezie era? întrebă Bernard.

— Nişte versuri despre singurătate.

Bernard ridică involuntar din sprîncene.

— Dacă vrei, ţi le recit şi ţie.

Şi Helmholtz începu:

La-ntrunire numai şoapte,

Beţişoare, doar tobă spartă,

Capitala-n miez de noapte,

Flaute sunînd a ceartă,

Buze strînse, feţe adormite,

Şi maşinile oprite,