Fu aruncat înainte şi gemu atunci când Pontiacul se opri iarăşi brusc; reporterul smuci maneta schimbătorului, punând-o în poziţia de parcare, şi coborî din maşină.

Se apropie de cei doi tineri din spatele Fordului, cu pumnii strânşi.

― Ticăloşilor! le strigă el. Puţin a lipsit să ne omorâţi, fir-ar...

Îşi petrecuse patru ani în serviciul militar, ca voluntar. Nu apucă decât să identifice carabinele, nişte M-3A model nou, atunci când le scoaseră la iveală de sub partea din spate a Fordului. Rămase încremenit în soarele torid al Texasului şi făcu pe el.

Începu să ţipe şi se hotărî, în mintea lui, să se răsucească în loc şi s-o ia la sănătoasa către Bonneville, dar picioarele refuzară să se mişte. Cei doi deschiseră focul, iar gloanţele îl izbiră în piept şi-n pântece. Se lăsă în genunchi, cu mâinile ridicate în semn de implorare mută, iar atunci un glonţ îl atinse la un centimetru deasupra ochiului stâng, sfărâmându-i toată partea de sus a cutiei craniene.

Fotografului, care se întorsese ca să vadă mai bine, îi fu imposibil să priceapă ce se petrecuse până în momentul când cei doi tineri trecură peste cadavrul ziaristului şi se apropiau de el, cu armele ridicate.

Se strecură la volanul Pontiacului, simţind cum i se adună clăbuci calzi de salivă la colţurile gurii. Cheile se aflau încă la locul lor, în contact. Aprinse motorul şi ţipă ca din gură de şarpe atunci când începură să tragă. Simţi cum maşina se lasă pe partea dreaptă, ca şi cum o mână de uriaş s-ar fi abătut asupra părţii din stânga spate, iar volanul începu să-i danseze sălbatic în mâini. Fotograful sălta în sus şi în jos, în vreme ce maşina şontâcăia pe şosea, din cauza cauciucului spart. Peste doar o clipă, uriaşul lovi şi cealaltă latură a maşinii. Dansul volanului se îndrăci şi mai tare. Fotograful scâncea. Anvelopele din spate ale Pontiacului se zbăteau nebuneşte. Cei doi tineri se întoarseră alergând la Fordul lor, al cărui număr de înmatriculare era înregistrat pe nesfârşitele liste de la direcţia de vehicule militare a Pentagonului; unul dintre ei întoarse maşina ţinând volanul strâns. Botul maşinii săltă violent atunci când trecu peste marginea şoselei şi peste trupul ziaristului. Sergentul de pe locul pasagerului, cuprins pe neaşteptate de un strănut, stropi tot parbrizul.

Înaintea lor, Pontiacul se târa pe cele două cauciucuri sparte din spate. Fotograful cel gras de la volan începuse să se smiorcăie, la vederea Fordului întunecat la culoare ce începuse să-i crească în oglinda retrovizoare. Deşi stătea cu acceleraţia la podea, maşina refuza să depăşească şaizeci de kilometri la oră şi mergea dezordonat, ocupând tot drumul. Între timp, la radio locul lui Larry Underwood fusese luat de Madonna. Madonna susţinea sus şi tare că este o fată materialistă.

Fordul depăşi elegant Bonnevilleul şi, pentru o fracţiune de secundă, fotograful îndrăzni să spere că-şi va vedea de drum, va dispărea dincolo de orizontul pustiu, lăsându-l în pace.

Apoi reveni în faţa lui şi frână, iar botul Pontiacului izbi aripa maşinii din faţă. Se auzi bufnitura surdă a metalului. Capul fotografului zbură înainte, iar din cauza impactului cu volanul începu să i se scurgă sânge din nas.

Aruncând cu greu – din pricina gâtului înţepenit – priviri îngrozite peste umăr, alunecă peste suprafaţa caldă, din plastic, ca şi cum scaunul ar fi fost dat cu unsoare, şi coborî pe uşa din dreapta. Porni în fugă şi străbătu povârnişul de la marginea şoselei. Îi apăru în faţă un gard din sârmă ghimpată pe care încercă să-l sară dintr-odată, plutind pe deasupra ca un balon şi gândind: Am să reuşesc, fug aşa la infinit, nu mă poate prinde nimeni...

Căzu de cealaltă parte, cu piciorul prins în sârmă. Urlând spre cer, mai făcea încă tentative disperate de a-şi desprinde pantalonii şi carnea albă, cu gropiţe, atunci când cei doi tineri coborau şi ei de pe drum, cu armele în mâini.

De ce, ar fi vrut el să-i întrebe, dar nu mai apucă să scoată decât un ţipăt deznădăjduit, înainte să-i iasă creierii prin ceafă...

În acea zi, la Sipe Springs, Texas, nu s-a dat niciun reportaj despre boală sau despre vreun incident oarecare.

Nick deschise uşa dintre biroul şerifului Baker şi celulele închisorii, iar băieţii săriră imediat cu gura pe el. Vincent Hogan şi Billy Warner se aflau în cele două încăperi ca nişte cutii de saleuri din stânga lui Nick. Mike Childress stătea într-una dintre cele două de pe partea dreaptă. Cealaltă era goală, din simplul motiv că Ray Booth, cel care purta inelul cu piatră roşie, se topise la timp.

― Băi, mutule! îl strigă Childress. Băi, mut împăiat! Îţi trece prin căpăţâna aia tâmpită ce-o să păţeşti când ieşim de aici? Ei? Ai idee ce-o să se întâmple cu tine?

― Am să-ţi smulg coaiele cu mâna mea şi-am să ţi le vâr pe gât, până dai în primire, îi promise Billy Warner. M-ai înţeles?

Doar Vince Hogan nu participa la tirul de ameninţări. Mike şi Billy nu prea aveau ochi pentru el în ziua respectivă, 23 iunie, când urmau să fie duşi la tribunalul ţinutului Calhoun şi băgaţi la răcoare, în aşteptarea procesului. Şeriful Baker se bazase pe Vince, care-şi vărsase tot sacul, ca un fricos ce era. Nick aflase de la Baker că putea obţine formularea unei acuzaţii împotriva băieţilor, dar dacă se ajungea la un proces cu juraţi, cuvântul lui Nick avea să fie pus în balanţă cu afirmaţiile celor trei – sau patru, dacă-l prindeau şi pe Ray Booth.

Nick ajunsese să-l respecte profund pe şeriful John Baker în aceste ultime două zile. Baker era un fost fermier de vreo sută şi treizeci de kile, pe care alegătorii lui îl porecliseră – cum altfel – Big Bad John, John cel Mare şi Rău. Respectul lui Nick nu se datora faptului că Baker îi dăduse slujba asta, să pună în ordine închisoarea, scoţându-şi astfel banii pe o săptămână de lucru pierduţi; Nick îl aprecia pentru că pornise în urmărirea celor care-l bătuseră şi-l jefuiseră. Reacţionase ca şi cum Nick –