vocea aceea ca de tinichea încetase să mai vorbească, Starkey îşi dădu seama că de fapt luase hotărârea. Sau poate o luase cu douăzeci de ani în urmă.

Totul se reducea la ceea ce conta cu adevărat. Iar ceea ce conta nu era realitatea bolii; şi nici faptul că integritatea Atlantei avea oarecum de suferit şi din această cauză aveau să fie obligaţi să mute întreaga operaţiune profilactică în complexul medical de la Stovington, Vermont, unde condiţiile erau cu mult mai proaste; şi nici faptul că Blue se răspândea deghizată sub forma aceasta atât de vicleană, de răceală banală.

― Important este să...

― Repetă, Blue Base One, se auzi vocea îngrijorată. N-am înţeles.

Important era că se petrecuse un incident regretabil. Starkey se întoarse cu douăzeci şi doi de ani în urmă, în anul 1968. Se afla la clubul ofiţerilor din San Diego când sosise ştirea despre Calley şi cele petrecute la Mei Lai Four. Starkey juca pocher împreună cu alţi patru bărbaţi, dintre care doi se aflau acum în Consiliul Şefilor de Stat-Major. Uitaseră, pur şi simplu uitaseră de jocul lor de pocher, în focul unei discuţii despre consecinţele pe care urma să le aibă incidentul asupra armatei – nu asupra unei arme sau alteia, ci asupra întregii armate – în atmosfera de vânătoare de vrăjitoare dezlănţuită la Washington de presă, cea de-a patra putere în stat. Iar cineva dintre ei, un ofiţer care acum putea să-l sune direct pe viermele mizerabil care juca rolul de Şef al Executivului din 20 ianuarie 1989, îşi aşezase cu grijă cărţile cu faţa în jos pe masa acoperită cu postav verde şi spusese: Domnilor, s-a petrecut un incident regretabil. Iar atunci când se petrece un incident regretabil, în care este implicată oricare armă din Forţele Armate ale Statelor Unite, noi nu punem în discuţie cauzele incidentului respectiv, ci mai degrabă cum pot fi curăţate cel mai bine diversele ramuri ale serviciului. Serviciul militar este mama şi tatăl nostru. Iar atunci când îţi găseşti mama violată sau tatăl bătut şi jefuit, înainte de a chema poliţia sau de a începe cercetarea, le acoperi goliciunea. Pentru că-i iubeşti.

Starkey nu auzise niciodată pe cineva spunând vreun lucru mai plin de miez decât acesta.

Descuie sertarul de jos al biroului şi scoase la iveală, dintre alte acte, un dosar albastru şi subţire, legat cu o panglică roşie. Pe copertă apărea următorul text: DACĂ SIGILIUL A FOST RUPT, ANUNŢAŢI FĂRĂ ÎNTÂRZIERE TOATE DIVIZIILE DE SECURITATE. Starkey rupse panglica roşie.

― Mai eşti pe recepţie, Blue Base One? se interesă vocea. Nu te mai auzim. Repet, nu te mai auzim.

― Sunt aici, Lion, îi răspunse Starkey.

Răsfoise cărţulia până la ultima pagină şi acum urmărea cu degetul o coloană intitulată CONTRAMĂSURI EXTREME DE ACOPERIRE.

― Lion, mă auzi?

― Te auzim foarte bine, Blue Base One.

― Troy, spuse Starkey cu greutate. Repet, Lion: Troy. Repetă şi tu, te rog. Recepţie.

Linişte. Mormăit îndepărtat de paraziţi. Starkey îşi aduse aminte ca prin vis de aparatele de emisie-recepţie pe care şi le confecţiona împreună cu ceilalţi copii, din două conserve Del Monte şi câţiva metri de sfoară ceruită.

― Mai spun încă o dată...

― Isuse! exclamă cu un nod în gât o voce extrem de tânără de la Sipe Springs.

― Repetă şi tu, băiete, îl îndemnă Starkey.

― T... Troy. Vocea reveni apoi cu mai multă forţă: Troy.

― Foarte bine, îl asigură Starkey plin de calm. Fii binecuvântat, băiete. Terminat.

― Şi dumneata, sir. Terminat.

Un clic, urmat de paraziţi puternici, apoi un alt clic, linişte şi glasul lui Len Creighton.

― Billy?

― Da, Len.

― Am ascultat întreaga discuţie.

― Foarte bine, Len, confirmă Starkey obosit. Faci raportul după cum consideri tu mai potrivit. Bineînţeles.

― Nu ai înţeles, Billy, continuă Len. Ai făcut lucrul cel mai potrivit. Nu crezi că-mi dau şi eu seama de asta?

Starkey îşi închise pleoapele grele. Pentru un moment, efectul dulce al medicamentelor îl părăsi.

― Dumnezeu să te binecuvânteze şi pe tine, Len, îi spuse el, cu vocea gata să i se frângă.

Întrerupse legătura şi se întoarse înaintea monitorului numărul 2. Îşi puse braţele la spate, aidoma lui Black Jack Pershing, atunci când îşi inspecta trupele. Îl contemplă pe Frank D. Bruce şi locul lui de veşnică odihnă. Nu peste multă vreme se calmă din nou.

 

Dacă ieşi din Sipe Springs prin sud-est şi o iei pe US 36, îţi trebuie cam o zi ca să ajungi la Houston. Maşina care înghiţea şoseaua cu o sută douăzeci de kilometri la oră, un Pontiac Bonneville de trei ani, trecu de vârful pantei şi înainte îi apăru o paragină de Ford care bloca drumul; accidentul nu putea fi evitat decât cu mare greutate.

Şoferul, corespondent de presă la un cotidian important din Houston, în vârstă de treizeci şi şase de ani, călcă frâna de serviciu şi cauciucurile începură să scârţâie; botul Pontiacului se înfipse mai întâi în şosea, apoi începu să derapeze spre stânga.

― Dumnezeule din Ceruri! urlă fotograful din scaunul de lângă şofer, scăpând aparatul din mână şi încercând cu disperare să-şi treacă centura de siguranţă peste mijloc.

Şoferul lăsă frâna liberă, se căţără cu maşina peste marginea drumului şi simţi cum roţile din stânga i se înfundă în noroiul moale. Atinse pedala de acceleraţie, iar Pontiacul ţâşni iarăşi, întorcându-se cu bine pe asfalt. De sub anvelopele fierbinţi ieşea fum albastru. Radioul urla fără încetare:

 

Dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău,

El e un om drept,

Dragă, poţi să-l înţelegi pe iubitul tău?

 

Îşi înfipse iarăşi piciorul în frână, iar maşina se roti şi se opri în mijlocul după-amiezii fierbinţi şi pustii. Trase aer în piept, gâfâind speriat, şi apoi expiră într-un acces de tuse. Se înfuriase foarte rău. Puse maneta schimbătorului în marşarier şi se apropie de Ford şi de cei doi tineri care stăteau în spatele maşinii.

― Stai puţin, îi spuse fotograful, neliniştit. Era un om gras, iar de bătut nu se mai bătuse din clasa a