[5] Upanishadele (o parte a Vedelor) sînt texte antice sanscrite care conțin unele dintre conceptele și ideile filozofice centrale ale hinduismului, unele dintre ele fiind comune și altor tradiții religioase precum budismul și jainismul (n. r.)

VARIANTA COMPLETĂ A ACESTUI VOLUM VA FI DISTRIBUITĂ PE BAZĂ DE DONAȚIE (dați un click pe butonul PayPal din pagina III)

Veți primi volumul la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

Niciodată n-am să uit nopțile petrecute cu Bogdanof și Van Manen în împrejurimile Calcuttei, la Serampore și Titagarh. Bogdanof, care fusese zece ani consulul împărăției țariste la Teheran și Kabul, era pe atunci profesorul meu de persană. Se împrietenise cu mine în pofida deosebirii de vîrstă și de cultură, pentru că el era un orientalist celebru, colaborator al celor mai renumite publicații, iar eu un foarte tînăr învățăcel – mai ales pentru că eram amîndoi ortodocși. Bogdanof își păstrase credința pravoslavnică și printre musulmanii din Persia și Afganistan, pe care îi iubea, și printre hindușii din Bengal, față de care anevoie își stăpînea repulsia. Van Manen, dimpotrivă, adora lumea indiană. Era de mulți ani bibliotecarul și secretarul Societății Asiatice din Bengal, după ce fusese o vreme, la Adyar, bibliotecar al Societății Teozofice. Era un olandez trecut de mijlocia vieții, venit în India în prima lui tinerețe și, ca mulți alții, rămas pentru totdeauna în mrejele ei. Se îndeletnicise vreo douăzeci și cinci de ani cu studiul limbii tibetane, pe care o învățase ca nimeni altul, dar pentru că era leneș și îi plăcea să trăiască bine, publicase foarte puțin. Se mulțumea să cerceteze pentru propria lui bucurie de a cerceta și învăța. Nu avea nici o stimă față de titlurile academice, era celibatar și cu o aplecare – pe care o păstra secretă – față de lucrurile oculte.

De cum se încheia anotimpul ploilor și zilele începeau să se răcorească, eram nedespărțiți. Tustrei lucram la biblioteca Societății Asiatice, în Park Street, eu și cu Bogdanof la aceeași masă, Van Manen, în biroul lui. Bogdanof revizuia o traducere din Mohammed Dhara Shikuh, Van Manen cataloga manuscrisele tibetane recent cumpărate din Sikhim, iar eu descifram Suhbāshita Samgraha, text îndeobște cunoscut pentru neistovitele lui dificultăți. Aveam, fiecare din noi, respect pentru munca celuilalt și în afară de cuvintele pe care le schimbam cînd ridicam ochii din hîrtii ca să ne aprindem o țigară, eram destul de tăcuți. Puțin înainte de închiderea bibliotecii, ne adunam cu toții în biroul lui Van Manen și acolo începeau lungile noastre conversații, sfîrșite uneori tîrziu după miezul nopții.

Mai ales către mijlocul toamnei, nopțile Calcuttei ajungeau neînchipuit de frumoase. Nu le pot asemui cu nimic, căci se împleteau în văzduhul lor melancolia nopții mediteraneene și sonoritatea nopții nordice, cu sentimentul de risipire în neființă pe care ți-l sădește în suflet noaptea mărilor orientale și acele tari miresme vegetale, care te întîmpină de cum pătrunzi în interiorul Indiei. Pentru mine îndeosebi, nopțile acestea erau însuflețite de o magie față de care nu mă puteam în nici un chip apăra. Deseori, chiar înainte de a mă împrieteni cu cei doi vestiți învățați, petreceam ceasuri întregi rătăcind pe străzi și mă întorceam acasă, uneori, la apropierea zorilor.

Locuiam pe atunci în Ripon Street – care se desprinde din artera principală Wellesley Street – în partea de miazăzi a orașului, foarte aproape de cartierul pur indian. Îmi plăcea să plec de acasă îndată după cină și rătăceam pe acele ulițe înguste, printre ziduri copleșite sub arbuști înfloriți, pînă ce lăsam în urmă ultimele vile anglo-indiene și pătrundeam în labirintul căsuțelor indigene, unde viața nu se întrerupe niciodată. Pentru un neprevenit, indienii din această parte a Calcuttei n-au somn. La orice oră te-ai întoarce spre casă, îi găsești pe prispe sau pe marginile trotuarului, sau în odăițele lor cu ușile deschise spre stradă – cîntînd, muncind, stînd de vorbă sau jucînd cărți. E cartierul oamenilor nevoiași și larma nopților, aici, e atît de împletită cu muzică și tam-tam, încît ai crede că întotdeauna e sărbătoare. Lămpile cu acetilenă răspîndesc o lumină stridentă, mirosul de huka și fumul dulceag al opiumului se împreună cu acele neuitate miresme ale cartierelor indiene – flori de scorțișoară, grajd umed, lapte, orez fiert stătut, dulciuri făcute cu miere și opărite în unt și alte sute de nuanțe, cu neputință de identificat, în care ți se pare uneori că recunoști mirosul frunzelor de eucalipt, uleiuri grase parfumate cu attar sau mireasma atît de apropiată de tămîie crudă a florilor „doamna-nopții”.

Toate se regăsesc îndată ce te depărtezi de centrul european sau de marile parcuri, unde predomină, pînă la amețeală, sucurile fumegînde ale junglei. Toate se regăsesc, deși în fiecare stradă întîlnești întotdeauna o nuanță nouă, contrastînd uneori izbitor cu sinteza precedentă, din care se desprinde, pentru cîteva clipe, o surprinzătoare fermitate.

Pentru mine, robit de magia nopților Calcuttei, nesățios să le trăiesc cît mai divers, căci îmi plăcea să alternez nopțile zgomotoase ale cartierelor indiene cu nopțile de totală singurătate în imensul parc al Maidanului sau la Lacuri, unde uitam că mă aflu la marginea unui oraș cu mai mult de un milion de locuitori, pentru mine, spun, tovărășia nocturnă cu Bogdanof și Van Manen a fost o încîntare. La început, cînd nu mă împrietenisem prea mult cu cei doi învățați, obișnuiam să ne plimbăm, îndată după masa de seară, pe Ellenborough Course, șoseaua imensă care traversează Maidanul. Curînd, am pornit spre Lacuri, de unde ne întorceam tîrziu după miezul nopții. Van Manen era cel mai vorbăreț dintre noi. Pe de o parte, pentru că era cel mai în vîrstă, iar pe de altă parte, pentru că trăise o viață bogată din toate punctele de vedere și cunoștea India, îndeosebi Bengalul, ca puțini europeni. Tot el, într-o seară, la