bibliotecă, ne invită pentru întîia oară la Serampore, unde un prieten de-al lui, Budge[1], își avea bungaloul. A împrumutat un automobil de la Calcutta Club și am plecat, pe neașteptate, îndată după căderea serii.

Serampore se află la vreo 15 mile miazănoapte de oraș, așezat pe malul drept al lui Hoogly, rîul care unește Gangele de golful bengalic. Titagarh se află pe celălalt mal. Șosele bune, una plecînd din Howrah, cealaltă din Chitpur, leagă Calcutta de cele două așezări străvechi, astăzi în bună parte dispărute. Budge, prietenul lui Van Manen, își avea bungaloul cîteva mile la apus de Serampore, într-o regiune încă împădurită.

Era o clădire veche, de mai multe ori reparată, dar cu neputință de păstrat întreagă în clima bengalică și atît de aproape de junglă.

Bungaloul – cum îl numea, modest, Budge – mi-a amintit, cînd ne-a întîmpinat întîia oară dintre palmieri, acele vile pe jumătate părăsite din Chandernagore, glorioasa colonie franceză din apropierea Calcuttei, vile de la începutul veacului trecut, cu grilajuri de fier, cu pavilioane de lemn, repede înghițite de pădure. Nimic mai melancolic decît o plimbare prin Chandernagore îndată după apusul soarelui. Arborii de eucalipt cresc prin apropiere și tristețea vilelor ruinate, anevoie desprinzîndu-se, în umbră, din neînduplecatele valuri vegetale, te copleșește pînă la risipire. Nicăieri ruinele nu sînt mai melancolice ca în India, deși nicăieri ele nu sînt mai puțin lugubre, căci le înfioară o viață nouă, mai dulce și mai muzicală, a ierburilor, a lianelor, a șerpilor și licuricilor. Îmi plăcea să rătăcesc prin Chandernagore pentru că întîlneam acolo o istorie pentru totdeauna moartă în restul Indiei: istoria atît de pitorească și de dramatică a primilor coloniști europeni, a pionierilor francezi ocolind pe mare Africa și o parte a peninsulei indiene, ca să lupte cu jungla, cu malaria, cu arșița, nicăieri nu-mi răsărea în minte cu mai multă melancolie ca la Chandernagore. Regăseam aici peisajul vetust al pionierului glorios, reînviam viața lui aventuroasă, îmi închipuiam traiul lui de legendă și toate acestea mi se păreau mai zadarnice decît toate zădărniciile, în noaptea îmbălsămată de florile eucalipților și luminată doar de stele și de licurici.

Se pare că Budge cumpărase bungaloul de la un fermier anglo-indian, puțini ani după război, și-l păstra mai mult ca un loc de refugiu și de odihnă, cînd îl copleșeau treburile la Calcutta. Era un om destul de ciudat acest Budge, celibatar, foarte bogat și vînător fără noroc căci, printre cele dintîi lucruri pe care le-am aflat de la Van Manen despre el, a fost proverbiala lui nedibăcie la vînătoare.

Întîia oară cînd l-am vizitat la Serampore, era și el acasă. Sosise numai cu cîteva ceasuri înaintea noastră, hotărît să rămînă două zile. L-am găsit cu o țigară groasă de foi între dinți, răsturnat pe un chaise-longue, în verandă, nepăsător la tîrcoalele țînțarilor. Părea obosit și abia s-a ridicat să ne primească. Ne-a invitat să bem cîte un whisky la gheață, ca să prindem puteri. Apoi, pînă la pregătirea cinei, el a rămas cu Van Manen de vorbă pe verandă, iar Bogdanof și cu mine am plecat să cercetăm împrejurimile.

— Băgați de seamă să nu treziți șerpii, ne-a strigat gazda în timp ce noi coboram treptele.

Fără îndoială că am trezit destui șerpi, căci făceam destul zgomot.

Ne-am îndreptat către liziera pădurii de palmieri, acolo unde se zărea o apă. Nu ne dădeam bine seama ce ar putea fi, de departe, căci nu răsărise încă luna și la sticlirea stelelor nu deslușeam decît pînza apei.

Apropiindu-ne, am aflat un eleșteu destul de întins, acoperit, în bună parte, cu lotuși. Lîngă noi, umbra zveltă a unui cocotier se oglindea în apă. Deși numai la cîteva sute de metri de bungalou – ale cărui lămpi cu acetilenă păreau, de aici, pierdute în ceață din pricina miliardelor de fluturi de noapte și efemeride – parcă ne-am fi trezit deodată la marginea unui lac fermecat, atît era de profundă tăcerea și de tainic văzduhul.

— Să nădăjduim că Dumnezeul nostru Cel adevărat ne va bine-păzi și de data aceasta, spuse Bogdanof, așezîndu-se încet pe marginea eleșteului.

Zîmbii în întuneric, căci îmi dădeam seama că vorbise serios.

Niciodată nu lua în deșert numele Domnului-Dumnezeului său. Dar, poate pentru că nu mă simțeam obosit, poate pentru că mi-era teamă – cu puține luni înainte, pregătindu-mă să sar din barcă pe mal, un prieten îmi apucase brațul și omorîse cu bastonul, în nămolul uscat, un mic șarpe verde, chiar pe locul unde trebuia să-mi pun piciorul – am preferat să nu-i urmez pilda, și m-am rezemat de cocotier.

— Întotdeauna am nădăjduit că n-am să mă întîlnesc cu Marele Șarpe pe pămînt, vorbi din nou Bogdanof, ghicindu-mi gîndul. Sarparāja, parcă așa îi spuneți dumneavoastră, nu e așa?

„Noi” eram, pentru Bogdanof, atît învățăceii limbii sanscrite, cît și restul populației hinduse a Indiei întregi.

— Sarparāja, încuviințai eu cu seriozitate, dar și sarpapati, sarparishi, sarpeshvara și încă în alte multe feluri. Tot despre Marele Șarpe, cum spui d-ta, e vorba.

— Să ne rugăm lui Dumnezeu să nu-l întîlnim niciodată, mă întrerupse Bogdanof. Nici pe pămîntul înveninat al Indiei, nici pe tărîmul celălalt, în iad.

Îmi aprinsei o țigară. Am rămas amîndoi multă vreme fără să scoatem o vorbă. În spatele nostru se întindea, uneori ușor înfiorată de o boare nesimțită frunților noastre, pădurea de palmieri. Cînd se atingeau foile scorțoase, credeai o clipă că pădurea aceea este, în întregime, de aramă. Întorceai capul uimit, căci zvonul metalic contrasta în chip straniu cu văzduhul saturat de miresme vegetale. Și parcă un fior îți aluneca totuși de-a lungul șirei spinării. Apoi totul se stingea, și tăcerea se lăsa din nou asupra pădurii și lacului. Ne uitam în neștire, cu privirile acelea pierdute în tine însuți pe care ți le izvodește fața neclintită a unei ape și așteptam să se deschidă lotușii.

— Este într-adevăr foarte frumos, șopti tîrziu Bogdanof mai mult pentru sine. Mai venim pe aici.