_idGenCharOverride-4">[1] În engleză, to budge (vb.), însemnă a provoca (pe cineva) să-și reconsidere sau să-și schimbe o opinie, o decizie sau o poziție declarată (n. r.) Capitolul II

Și am venit, e adevărat, de foarte multe ori. Nu-l găseam întotdeauna pe Budge, dar Van Manen știa rosturile casei și niciodată nu s-a întîmplat să nu aflăm o cină bună, whisky la gheață, țigări de tot felul și – atunci cînd ne simțeam prea obosiți ca să ne reîntoarcem cu mașina la Calcutta – paturi confortabile cu polog, care ne apăra împotriva țînțarilor. Uneori treceam cu luntrea la Titagarh, unde se aflau eleșteie bogate în pește și raci, și rătăceam pe malul rîului pînă osteneam. Pădurile erau mai rare și mai amestecate de partea aceasta a lui Hoogly, căci se întindeau, de aici, marile cîmpuri de orez și trestie de zahăr, dar văzduhul era tot atît de parfumat și noaptea tot atît de tainică.

Cînd Budge pleca să vîneze în junglă, nu ne chema niciodată. S-a întîmplat într-o seară că am sosit fără să-l vestim, și ne-am întîlnit cu el în curtea bungaloului. Nu vînase nimic, se înțelege, dar era ars de soare, prăfuit și însetat.

— Tot păsări care nu se pot mînca, ne spuse el în loc de bună seara, încercînd, fără îndoială, să se scuze că se înapoiase cu mîna goală.

Dar am petrecut bine în noaptea aceea. Van Manen ne-a povestit de pe timpul prieteniei lui cu Leadbeater[1], pe vremea cînd activa ca fruntaș al Societății Teozofice, iar Budge ne-a spus din întîmplările lui în Java, unde își începuse cariera de industriaș. Am rămas pînă tîrziu de tot în jurul mesei, cu toate că pe Bogdanof îl supăra lumina și tînjea după locul lui favorit pe malul lacului. Budge se întrerupse brusc dintr-o anecdotă – care se vestea de altfel lungă și complicată – și exclamă:

— Nu știți pe cine am întîlnit la marginea pădurii, cînd mă întorceam astă-seară acasă?! Pe Suren Bose!

Nu ne venea să credem. Ce căuta Bose, noaptea, într-o pădure de lîngă Serampore? Un om pe care nu te așteptai să-l întîlnești decît la Universitate – căci era un distins profesor, deși cel mai tînăr dintre toți colegii lui – sau în preajma templului, la Kalighat. Suren Bose își păstrase cu îndărătnicie, aproape cu orgoliu, credința sa străveche. Era dintre puținii profesori din Calcutta care nu se sfia să umble în dhoti[2] și să-și cresteze pe frunte, cu șofran, semnul religiei shivaiste.

— O fi venit să-și vadă vreo rudă în Serampore, spuse Van Manen. Căci îmi vine greu să cred că s-a trudit pînă aici pentru vreo aventură.

Începu să rîdă, dar noi, toți ceilalți, am rămas tulburați. Ni se părea cu neputință ca aprigul Suren să-și caute la marginea pădurii vreo aventură. Iar Budge susținea că n-are pe nimeni în Serampore; familia lui este din Orissa, asta o știe prea bine.

— De altfel, s-a prefăcut că nu mă vede, adăugă el.

În cele din urmă, eu mi-am amintit că auzisem o dată, la Universitate, vorbindu-se despre Suren Bose în legătură cu practicile tantrice. Se părea că Bose făcea parte din școala aceasta ocultă, asupra căreia circulă – mai ales în India – fel de fel de legende. Mărturisesc că studiasem cu destulă rîvnă tantra, așa cum o găseam expusă în textele ei clasice, dar că nu avusesem pînă atunci nici un fel de legătură cu oamenii care îi puneau în aplicare prescripțiile. Mai ales că inițierea tantrică presupunea o serie de rituale secrete, pe care nimeni nu îndrăznea – sau nu putea – să ți le dezvăluie.

— S-ar putea să fi venit pe aici în căutarea vreunui loc favorabil practicilor tantrice, spusei eu.

Și pentru că nimeni nu luă în serios vorbele mele, stăruii:

— Știam, din cele citite, că unele meditații și rituale tantrice au nevoie de un peisaj cutremurător: cimitirul sau locurile unde se ard morții. Știam că, uneori, cel care e inițiat în ritualele secrete trebuie să-și dovedească stăpînirea de sine rămînînd o noapte întreagă așezat pe un cadavru, într-un shmashāna[3], în cea mai desăvîrșită concentrare mentală.

Amănuntele acestea, și altele multe, tot atît de înfiorătoare, le amintii tovarășilor mei – nu atît pentru a justifica prezența lui Suren Bose la marginea pădurii, ci pentru că mă lăsasem antrenat de farmecul lor lugubru, de înspăimîntătoarea lor magie. În fond, eu aproape că-l uitasem pe Bose și povesteam cu patetism lucrurile acestea pentru că erau lucruri despre care nu știam ce să cred și de veracitatea cărora nu mă puteam totuși îndoi. Nădăjduiam de altfel că Van Manen, care se pricepea destul de mult în ocultismul asiatic, va interveni în discuție, ca de obicei, cu nesfîrșita lui erudiție. Dar, de data aceasta, se mulțumi să dea din cap, absent.

— Nimeni nu știe exact în ce constă ritualul tantric secret, spuse el, oarecum plictisit că-l provocasem.

— Nu poate să fie decît o orgie demoniacă, interveni Bogdanof, care vedea pretutindeni în hinduism lucrarea diavolului. Niște bieți demenți, care-și caută mîntuirea sufletului meditînd pe cadavre! Ar trebui să ne facem toți semnul crucii!

— În fond, nu înțeleg ce are a face bietul Suren Bose cu toate lucrurile acestea, își aminti Budge. Mai bine să ne întoarcem la berbecii noștri.

Îmi dădui sema că făcusem o gafă vorbindu-le la miezul nopții, aproape de pădure, de cimitire și meditații pe cadavre, și-mi aprinsei o nouă țigară, cu un zîmbet de ipocrită ispășire. Dar, ca să fiu sincer, îmi părea rău că scurta, deși înfierbîntata mea expunere a practicilor tantrice fusese primită cu o asemenea rezervă. Eram foarte tînăr pe atunci și destul de mîndru de puținele lucruri pe care le știam asupra sufletului indian. Voiam cu orice preț să dovedesc acestor bărbați care-și cheltuiseră viața în India, că știam și eu cîte ceva din tainele nepătrunse ale religiilor și magiei indiene.

Cu toată