şi Ţăranilor. Comitetului Central Executiv i s-a mai permis o vreme să dezbată politica guvernului, fără a avea însă puterea de a o modifica. Începând cu vara lui 1918, când reprezentanţii nebolşevici au fost excluşi din CCE (vezi mai jos, p. 158), acesta s-a transformat într-un parlament-fantomă, în care deputaţii bolşevici „ratificau” în mod formal deciziile Sovnarkomului, care, la rândul lui, transpunea în practică voinţa Comitetului Central al Partidului Bolşevic. De altfel, CCE-ul avea să se întrunească din ce în ce mai rar: de-a lungul anului 1921, s-a întrunit doar de trei ori.

De acum înainte Rusia avea să fie guvernată prin decrete, aşa cum înainte de 1905 fusese guvernată prin ucazuri. Ca şi în epoca prerevoluţionară, legile intrau în vigoare odată ce şeful statului – Lenin acum, asemeni ţarului odinioară – îşi punea semnătura pe ele. Nicolae I sau Alexandru al III-lea ar fi găsit acest lucru perfect normal. Sistemul legislativ pe care bolşevicii l-au pus la punct în numai două săptămâni de la preluarea puterii marca o întoarcere la practicile autocratice ale Rusiei ţariste dinainte de Manifestul din 17 octombrie 1905. Cei unsprezece ani de constituţionalism care se scurseseră de atunci erau astfel şterşi cu buretele.

 

Una dintre problemele cu care s-a confruntat noul regim, în încercarea sa de a-şi asigura – fie şi numai în propriii ochi – legitimitatea, a fost boicotarea de către organizaţiile ţărăneşti a Congresului al Doilea al Sovietelor. Era o lovitură grea, pentru un guvern care pretindea că îi reprezintă nu numai pe muncitori, ci şi pe ţărani. Congresul Deputaţilor Ţărănimii, dominat de socialist-revoluţionari, refuza să recunoască lovitura de stat din octombrie. Pentru a contracara această opoziţie, bolşevicii au intrat în alianţă cu socialist-revoluţionarii de stânga, o facţiune dizidentă a partidului cu acelaşi nume, condusă de o fostă teroristă, Maria Spiridonova. Socialist-revoluţionarii de stânga au sprijinit puciul, dar ulterior aveau să conteste multe din acţiunile bolşevicilor.

Congresul Deputaţilor Ţărănimii urma să se întrunească la sfârşitul lunii noiembrie şi, în mod aproape sigur, să condamne lovitura de stat bolşevică. Pentru a preveni acest lucru, bolşevicii au purtat în secret negocieri cu socialist-revoluţionarii de stânga, promiţându-le un număr de locuri în Sovnarkom şi alte concesii, dacă îi sprijineau în planurile lor de divizare a Congresului Ţărănimii. Socialist-revoluţionarii au manevrat astfel încât comisia de mandatare a viitorului congres să le asigure o reprezentare disproporţionată lor şi aliaţilor bolşevici. Apoi, în timpul desfăşurării propriu-zise a congresului, au provocat întreruperea lucrărilor. Spiridonova, care prezida dezbaterile, a invalidat o rezoluţie oficială adoptată de majoritate, prin care Adunarea Constituantă era recunoscută drept corpul legislativ suprem al noului regim. Ea şi colegii ei s-au alăturat bolşevicilor în decizia de a boicota lucrările. Bolşevicii au ordonat dizolvarea congresului legitim şi au declarat grupul alcătuit din delegaţii lor şi cei ai socialist-revoluţionarilor singurul reprezentant autorizat al ţăranilor, după care au integrat acest grup în Sovietul de Deputaţi ai Muncitorilor şi Soldaţilor. Dispărea astfel singura instituţie care reprezenta în mod legitim interesele ţărănimii.

Pentru serviciile aduse, bolşevicii le-au făcut socialist-revoluţionarilor anumite concesii, oferindu-le cinci portofolii de mică importanţă în Sovnarkom şi alte câteva posturi, inclusiv pe acela de adjunct al şefului nou createi poliţii secrete, CEKA. Mai mult chiar, au acceptat cererea partenerilor de a convoca Adunarea Constituantă.

Primii care s-au opus puciului din octombrie au fost reprezentanţii intelighenţiei. Categoria socială care contribuise atât de mult la răsturnarea vechiului regim şi împiedicase prin atitudinea ei iresponsabilă edificarea unei adevărate democraţii pe ruinele acestuia se ridica acum împotriva bolşevicilor. Scriitori, artişti, profesori, jurnalişti, avocaţi, alături de funcţionarii administraţiei şi cei din întreprinderile private, au refuzat să-şi îndeplinească responsabilităţile atâta vreme cât bolşevicii rămâneau la putere. La Petrograd a luat naştere un Comitet pentru Salvarea Patriei şi a Revoluţiei, care a organizat o grevă generală a angajaţilor administraţiei. Când noii comisari şi-au făcut apariţia în ministere spre a-şi lua în primire posturile, nu au găsit decât portari şi femei de serviciu, sau în cel mai bun caz câţiva funcţionari plictisiţi. La 9 noiembrie – la două săptămâni după numire – Troţki a avut o experienţă neplăcută, când s-a hotărât să viziteze Ministerul afacerilor externe. Iată cum descria incidentul unul dintre ziarele epocii:

 

Ieri, noul „ministru” Troţki a sosit la Ministerul afacerilor externe. După ce a adunat toţi funcţionarii, le-a spus: „Sunt Troţki, noul ministru al afacerilor externe.” I s-a răspuns cu râsete ironice. Nu le-a acordat nicio atenţie şi i-a invitat să îşi reia lucrul. S-au dus… acasă, cu intenţia de a nu se mai întoarce, atâta vreme cât Troţki se va mai afla în fruntea ministerului.

 

Lucrătorii din serviciile poştale şi telegrafice şi-au încetat şi ei activitatea, hotărâţi să nu îşi reia lucrul până când bolşevicii nu aveau să cedeze puterea unui guvern de coaliţie. Le-au urmat exemplul şi alţi angajaţi, inclusiv funcţionarii băncilor private.

Pentru bolşevici, cel mai umilitor moment din această serie de proteste l-a constituit refuzul personalului Băncii de Stat şi al trezoreriei de a onora cererile lor de a primi bani. După refuzuri repetate, o gardă înarmată i-a forţat pe responsabilii Băncii de Stat să deschidă tezaurul, din care au fost ridicate 5 milioane de ruble. Operaţiunea a avut aerul unui veritabil jaf.

În a doua jumătate a lunii noiembrie, Lenin a decis să se treacă la contraofensivă împotriva funcţionarilor aflaţi în grevă. Oameni înarmaţi au ocupat rând pe rând instituţiile publice din Petrograd şi, ameninţând cu represalii severe, i-au obligat pe angajaţi să reia lucrul. Cei care au refuzat au fost destituiţi şi înlocuiţi cu funcţionari de rang inferior. Dar greva funcţionarilor avea să se încheie cu adevărat abia în ianuarie 1918, când Adunarea Constituantă a fost desfiinţată şi a devenit limpede chiar şi pentru democraţii cei mai fervenţi că bolşevicii nu aveau nicio intenţie să împartă puterea sau să renunţe la ea.

Şedinţele Sovnarkomului din primele luni de existenţă a dictaturii bolşevice aminteau de întrunirile de odinioară ale revoluţionarilor. Simon Liberman, unul dintre menşevicii care au luat parte la aceste şedinţe, ne-a lăsat următoarea mărturie:

 

La reuniunile organelor supreme de conducere ale Rusiei Sovietice, prezidate de