Dacă intervenea pentru el atât de insistent, acum, era desigur din bunătate. Era cu adevărat foarte bună, un soi de bunătate spontană, din reacţie imediată, parcă tot de natură epidermică, din incapacitatea de a suferi răul sau falsul, căci asta i-ar fi cerut sforţări sistematice, de care nu era în stare.

  Acasă am găsit pe tata şi pe Gheorghidiu – era o zi când ne întâlneam la masă – şi cum acesta avea o criză de ficat (din cauza asta purta cred brâul lui Iov), n-am putut vorbi nimic. Se trântise în fotoliu şi transpira rece, cu ochii tulburi, şterşi, cu valuri de zăduf în obraz, mereu căutând, strâmb, o poziţie mai comodă. Ştiam toţi că suferă şi mi se părea, nu ştiu, un soi de lipsă de respect să fac abstracţie de durerea lui şi să-i propun angajarea lui D. Mai târziu n-am mai avut însă nici un prilej să intervin.

  De altfel şi tata şi Nae Gheorghidiu erau din ce în ce mai neliniştiţi şi mai preocupaţi de soarta colaborării cu Ladima… El scria gazeta ca şi când ar fi fost a lui şi nici nu concepea măcar că ar putea să scrie altfel… Negreşit, aceasta aducea cititori, dar contrazicea prea mult intenţiile proprietarilor… Din ce în ce mai mult Veacul devenea un organ duşmănos industriei şi comerţului, ceea ce în nici un mod nu se potrivea gândurilor tatei, sau lui Nae Gheorghidiu… Într-o zi acesta ne-a arătat enervat un anunţ ironic în pagina întâia a Veacului, pe două coloane, în chenar, cu litere groase: „Fabricile de gheaţă cer sprijinul statului. Gerul excesiv face inutilă gheaţa artificială, năruind astfel o industrie atât de necesară apărării naţionale. Se cere ca statul să ia asupra sa, cel puţin în timpul iernii, cumpărarea întregii producţii de gheată, altfel fabricile vor fi nevoite să închidă, lăsând pe drumuri pe lucrători.”

  Pe urmă, ieşirile împotriva industriei „parazitare” au devenit tot mai numeroase… La început, lui Nae Gheorghidiu îi era teamă ca această campanie împotriva industriei naţionale să nu supere pe şeful partidului… Ionel Brătianu era însă atât de preocupat de problema regentei şi a menţinerii „actului de la 4 ianuarie”18, încât tolera orice divergenţă, pe orice chestie, era gata să trateze cu orice partid, subvenţiona chiar gazeta care atacau pe liberali, cerând numai atitudine convenabilă pe această „chestie închisă”… Mai cu seamă în zilele acestea, ale procesului Manoilescu19, îngăduia orice, devenise împăciuitor, părăsind cu totul faimosul sectarism, numai în schimbul admiterii „actului”. L-am văzut în ziua proclamării la Cameră; albise, obrajii i se micşoraseră şi se adânciseră mult, părul dat peste cap era ca o chică de poet cărunt, ciocul era de asemenea schimbat. Nu l-aş mai fi recunoscut pe stradă. Şi asta numai în câteva luni de zile.

  La început îi fusese teamă ca, supărat din pricina remanierii, Gheorghidiu să nu se adaoge cumva la numărul acelora care, politicieni încercaţi şi abili, ştiau ce înseamnă „o chestie”, şi refuzau să recunoască „de drept” „actul de la 4 ianuarie”, căci de fapt îl recunoşteau mai toţi. Îi era teamă că Veacul ar fi putut să aibă o atitudine echivocă… Cum, dimpotrivă, gazeta părea să fie anticarlistă, căci se făcea, vag de tot, e drept, ecoul ştirilor defavorabile prinţului exilat, cu două sau trei zile înainte de serbarea donaţiei Muzeului Simu, cu o săptămână deci înainte de moarte, Ionel Brătianu i-a telefonat pe la 2 după-amiază lui Gheorghidiu, care a primit vestea năucit de uimire şi de fericire, că vrea să-l viziteze, dacă e acasă… Când a sosit, a fost primit de la portiţa de fier de Gheorghidiu, iar după ce a luat loc în biroul cu uşile-oglinzi, împărţite în careuri, şi cu muchii de aur, liniştit ca un stăpân acasă la el, a spus că ţine să-i aducă personal cordonul Coroanei României (pe care, după tradiţia liberală a remanierilor, i-l dăduse drept consolare) şi se scuza că nu avusese timp, din cauza împrejurărilor (moartea regelui, aranjarea practică a regenţei etc.), să i-l înmâneze… E de prisos să spun ce speranţe – împotriva evidenţei – a legat Gheorghidiu de acest „gest” al lui Ionel Brătianu. A crezut că s-a întors iar roata norocului politic. Venirea peste o săptămână abia la şefie a lui Vintilă Brătianu, marele pontif al industriei naţionale, 1-a făcut să îngheţe de teama vreunei imprudenţe. E uşor de înţeles că a avut aproape o sincopă când a citit chiar în ziua aceea, în Veacul, un articol îndârjit împotriva industriei şi a băncilor „parazitare”. Prăbuşirea Băncii Elino-Române de la Galaţi, urmată de sinuciderea directorului general, ca şi prăbuşirea în aceeaşi săptămână a altor bănci, ieşene, se dovediseră un grav simptom de maladie financiară. La rândul lor, băncile bucureştene începură să avizeze la măsuri de salvare.

  Fiecare din ele avea imobilizate, în poliţe dubioase, sume mari de foarte multe milioane, împrumutate de altfel prietenilor politici, pe poliţe de complezenţă, bani daţi cu intenţia să nu mai fie achitaţi vreodată şi care nu erau în realitate decât plata unor servicii pe care aceştia le făceau, când erau la putere, băncilor şi industriilor lor. Acum acestea încercau să treacă statului, rând pe rând, aceste „portofolii dubioase”.20

  Nae Gheorghidiu a telefonat îndată după apariţia ziarului tatălui meu, să vie neîntârziat la el.

  I-a cerut să-i spuie limpede lui Ladima că Veacul nu numai că nu poate lua atitudine împotriva comerţului şi industriei româneşti, dar că înţelege să le sprijine călduros în orice împrejurare… Să-i spuie că orice atac în această privinţă, cu tot regretul, va însemna o încetare de colaborare, îl ruga însă pe tata să facă tot posibilul să-l convingă pe Ladima să accepte punctul acesta de direcţie, căci n-ar fi vrut deloc ca el să plece. Când s-a spus aceasta, directorul Veacului a scris o scrisoare de demisie fără să spună o vorbă… Tata