Nici după moartea lui Ionel Brătianu, Gheorghidiu n-a intrat în minister… După ce s-a crezut câteva momente într-o remaniere, guvernul s-a reconstituit sub prezidenţia lui Vintilă Brătianu cu aceleaşi elemente. Cum se simţea însă, datorită gazetei şi mai ales prieteniei cu liderul tineretului, în bună situaţie, Gheorghidiu a cerut altă satisfacţie, anume şefia unei organizaţii din Banat, căci n-avea nici o situaţie politică definită, şi-i era teamă că dacă partidul trece în opoziţie, n-are să aibă unde candida cap de listă (căci numai şefii de organizaţii deveneau în genere capi de listă). I s-a mai oferit de asemeni prezidenţia unui „Credit naţional petrolifer” cu un capital de peste 500 de milioane lei… Dar adevărata satisfacţie a fost triumful lui în Cameră… De multă vreme pândea o răfuială… Îl întrebasem adesea pe tata, şi eu, de ce Gheorghidiu nu schiţează nici un gest de apărare – el pe vremuri atât de spiritual şi abil21 – atunci când îl ataca o ţară întreagă? Şi mi-a răspuns aşa, gânditor, fără convingere, dar şi parcă ar fi ştiut ceva: „N-au nici o importanţă atacurile şi… pe urmă nu e momentul”.

  Acum parcă era momentul… Partidul avea pe cap grija apărării actului de la 4 ianuarie, prietenia cu ministrul Dimescu îl împăcase cu tineretul. Veacul îi adusese şi concursul celor care aveau nevoie de gazeta lui, deci majoritatea în Cameră îi era asigurată. Ambele partide mici din stânga nu ţineau deloc să aibă o gazetă atât de „turbată” împotriva lor. A socotit – şi nu s-a înşelat – că e momentul să pornească bătălia cu maximum de sorţi de izbândă… Timp de trei ore a vorbit explicând, producând cifre, invocând mărturii… Din nou spiritual ca în vremurile bune, a fost foarte adesea întrerupt de aplauze prelungite…

  E drept că ele fuseseră aranjate încă din timp.

  — Tănase, eşti sigur de Covaci?… Să nu lipsească niciunul!

  — Ceilalţi nu lipsesc niciunul. Dar Covaci nu poate fi în Bucureşti, are un proces mare la Cluj… Pleacă diseară…

  Gura mică i se strângea şi mai mult, între fălcile mari cu obrajii căzuţi, de babă.

  — Ce proces? Ce proces, Tănase?… Dacă pezevenghiul ăsta nu e mâine în Bucureşti, la Cameră… Îl dau afară pe cumnatu-său de la Credit!… Vreau să se ştie cine umblă în două luntri… Înţelegi… Unul să nu lipsească… Am nevoie să fiu aprobat zgomotos…

  — Coane Nae, te mai îndoieşti… Toată Camera are să fie cu dumneata…

  — Pentru asta e nevoie de cheag, Tănase… Nu se poate face o găleată de iaurt fără o lingură de cheag… Douăzeci de inşi care să dea semnalul… Să mă susţie… Sigur… Sigur, înţelegi ce înseamnă: sigur?

  De altfel Camera întreagă se simţea supravegheată, şi nu numai interpelatorul, căruia i s-a publicat în Veacul un cazier penal, lui şi unui fiu al lui, inginer, dar şi cei ce l-au aplaudat sau au întrerupt în sensul interpelării au fost ameninţaţi la gazetă: „Un fost erou al navetelor a găsit ieri de cuviinţă să se ilustreze printr-o întrerupere care a stârnit ilaritatea Camerei”22.

  Seara, după şedinţa Camerei, acasă la noi a fost un soi de sărbătorire. S-a băut şampanie, s-a comentat în toate modurile şedinţa, acuma faimoasă, şi s-au făcut planuri de viitor. Veniseră, invitaţi de tata, vreo câţiva deputaţi şi senatori care, acum după succes, îşi dădeau un fel de aer de grup, „grupul Nae Gheorghidiu”. În realitate, el exista mai demult, dar componenţii lui erau atât de demoralizaţi de atacuri, încât, solidari prin interese, nu îndrăzneau să se afişeze prin convingeri. Ba unii îşi pregăteau aşa, pe dibuite, alte orientări în partid.

  În biroul cel mare, de o solemnitate veche şi neagră-verzuie, cu toate luminile aprinse, Nae Gheorghidiu era plin de voie bună, deşi cu un aer de primadonă obosită şi amabilă. Asculta bucuros şi cu o falsă absenţă amănunte şi întregiri de felul acesta: „Coane Nae, când ai spus că fabrica de armament şi muniţii a fost o iniţiativă şi o dorinţă a lui Ionel Brătianu, m-am uitat la Duca. S-a întrerupt din citirea unui dosar şi a făcut o mutră acră către Tătărăscu.” Sau: „A, ştii? Chiar Dinu Brătianu a dat semnalul aplauzelor când ai adus vorba de procesul tramvaielor.” Sau, după o altă cupă de şampanie:

  — Ascultă, Sassu a fost în incintă tot timpul?

  — L-am urmărit, a stat o bucată de vreme în picioare, lângă banca ministerială, şi pe urmă când a văzut că Vintilă Brătianu te ascultă atent, s-a dus spre băncile opoziţiei. Era otrăvit rău.

  — Dar doctorul Lupu? Ştii cum asculta? N-a lucrat nici o clipă, tot timpul a fost atent, şi când erai întrerupt de opoziţie dădea semne de nervozitate.

  Cu fălcile împăcate şi gura de babă, Nae Gheorghidiu confirma:

  — Când am coborât de la tribună mi-a întins cel dintâi mâna, sculându-se în picioare şi aplecându-se peste banca ministerială: „Foarte bine!”

  Cineva a întrebat:

  — Tancred unde era? Nu l-am văzut deloc.

  La care tata a jucat cu înţeles de nedumerire, nemulţumit, degetele mâinii stingi, iar Nae Gheorghidiu a clătinat din cap, a privit pe gânduri, în gol.

  — Tipul e cam suspect. Trebuie urmărit… Am uitat să spun. Ştiţi cine m-a felicitat când am ieşit pe culoar? Mirto… Mirto, care mă întrerupsese tot timpul. Spun serios… Nu s-a oprit în loc, dar mi-a strâns mâna, aşa, grav: „Mi-ai plăcut… Atât îţi spun: Mi-ai plăcut.” Mare pezevenghi!

  Altul a observat, mirat şi bucuros:

  — Domnule, Dimescu a fost magnific la întreruperea lui Madgearu… Să ştii, coane Nae, că a făcut o foarte bună impresie că el de pe banca ministerială te-a sprijinit aşa de frumos.

  Gheorghidiu zâmbea, împăcat cu tot universul.

  — Dar bietul Dumăroiu?… Ce cumsecade… N-am schimbat în viaţa mea zece vorbe cu el, şi ce frumos m-a susţinut ieri… S-a repezit când vociferau naţional-ţărăniştii să se ia