de piept cu ei, şi cerea furios lui popa Imbroane23 să cheme la ordine pe Madgearu… Pe urmă, timp de vreo săptămână, Nae Gheorghidiu a primit necontenit telegrame şi scrisori de felicitare.

  Masa de miercuri de la noi, căci Nae se simţea străin la el acasă, de când îi murise băiatul cel mare, a fost mult mai bogată ca de obicei… Tata l-a invitat şi pe Ladima, care, deşi se considera demisionat, conducea încă, girând gazeta… Se conta pe o destindere şi socoteala n-a fost greşită… Ladima a fost cucerit pur şi simplu de verva şi cordialitatea lui Nae Gheorghidiu… Deşi unele spirite ale acestuia îl făceau aproape să se înroşească… La sfârşitul mesei, era limpede că povestea cu demisia va rămâne moartă.

  Gheorghidiu l-a tachinat afectuos şi l-a obligat să fumeze o ţigară de foi.

  Ce mai e şi asta? Alături e un scandal absolut de neînţeles… Emilia vociferează, ameninţă… Bate cu pumnul în masă… Nu înţeleg tot ce spune, căci nici nu spune nimic în definitiv… Sunt numai apostrofe, care corespund altora mai scăzute, dar tot aşa de mânios îngrămădite unele într-altele. Asta îmi mai trebuia, gol cum sunt acum… Încep să regret totul… Am impresia că am intrat într-o aventură stupidă… Nu trebuie să te scufunzi în anumite promiscuităţi, ispititoare o clipă, dar care te pot târî fără să ştii unde. Din când în când, tonul invectivelor scade ca să se ridice iarăşidiscuţia trebuie să aibă loc acum în antreucum se ridică şi scade răpăiala rafalelor de ploaie, pe acoperiş.

  E ora aproape opt. Perdeaua gălbuie nu mai pare luminată dinafară, a devenit aproape fumurie. Încep să mă îmbrac şi las totul baltă.

  Emilia intră cu chimonoul strâns pe ea, ca o mantie de căpitan, cu mâna în şold, încruntată. Când face paşii mari şi energici, piciorul dus înainte iese până la jumătatea coapsei de sub pulpana de mătase. Are o plinătate de modelări de gutuie molatecă, şi te miri că baboşii de mătase cu toc subţire pot suporta atâta autoritate. Nici nu ia notă măcar că m-am sculat să mă îmbrac… E în exerciţiul demnităţii ei şi nu mai există nimeni pentru ea.

  Ba nu, acum mi se adresează de-a dreptul, pasionată, cu un ton de autoritate… Nu mai are nimic din Emilia veche… S-a încălzit.

  — Ascultă, dragă, să-ţi dau un sfat… Ascultă-mă pe mine… Uite, să-l vezi pe om că moare în drum şi să nu-i faci un bine… Să ştii de la mine: azi e o prostie să ai inimă bună.

  Filosofia Emiliei are ceva peremptoriu şi primar, de fasole prost fiartă.

  — Dar ce e, dragă, ce s-a întâmplat?…

  Nu poate să-mi răspundă, clocoteşte încă, plină, ca o căldare acoperită.

  — Aaa… Aaa… Pe mine să nu mă scoată cineva din sărite… C-oi fi eu bună… Că dau şi bucăţica de la gură dacă văd că omu' e cumsecade. Da ştii, vorba aia, să nu mă calci pe picioare mult, că te plesnesc… Auzi colo? Mie mi-e milă de ea, şi ea…?

  — Dar ce e, dragă, lămureşte-mă şi pe mine. S-a oprit din plimbare.

  — Pramatia de vară-mea… Auzi colo… Eu îmi lucrez rochiile la ea numai de milă, că o ştiu nenorocită, părăsită de bărbatu-său cu doi copii pe cap… de n-are nenorocita ce să mănânce, că stă tocmai la dracu-n praznic… Pe Raion… Dacă am nevoie de ea, trebuie săi scriu cu o săptămână înainte ca să primească poştala.

  — Ei şi?

  — Că să-i plătesc!… Bine, să-ţi plătesc, cât face socoteala? Că „atât şi atât”… Cum „atât şi atât”? Păi, să vezi, „două rochii din nou şi două transformări”. Care transformări? Că, rochia de casa, una, şi ailaltă frez. Să-ţi plătesc pentru rochia frez, că i-ai pus o garnitură acolo? Ei, ştii că-mi place?… A început să bâzâie, ba pe urmă a devenit şi obraznică… Că ne batem joc de munca ei, că se trudeşte de dimineaţă până seara…

  — Dar cât îi plăteşti tu pentru o rochie? Întreb cu oarecare bănuială.

  — Cât, necât. Vorba e c-o plătesc cât n-ar merita ea… Că sunt proastă de bună… Uite, recunosc singură că sunt proastă de bună… Că vezi că unele se laudă… Eu nu mă laud, da aşa e… Când am auzit-o, mi-a sărit muştaru… „Madam… Madam!… Ţine-ţi morişca, madam, că ţi-o aduni de pe jos… Ee… Când mi-oi înfige mâinile în claia dumitale ţi-o fac ondulaţie permanentă…” Am dat-o pe uşă afară. Sunt îndepărtat ca un astru.

  M-am uitat în curte, dând colţul perdelei puţin la o parte… Radiaţia luminii se domolise, spre apus cerul era roşu-gălbui… Dintr-un soi de culoar au ieşit doi tineri, studenţi pare-se, care probabil aşteptaseră să treacă dogoreala soarelui. O bătrână încovoiată lua apă de la cişmea, împroşcând caldarâmul strâmb al curţii… Nici ei, nici ea, fără îndoială, nu se ştiau priviţi în clipa aceea de sus, de după perdea, şi n-aveau în nici un mod reprezentarea interiorului răvăşit şi goliciunea de aci.

  — Ce, vrei să pleci?

  Îşi sprijină corpul de mine şi îl simt în toate accidentele lui. Braţul pus pe umărul meu, rotunjimea de fruct a sânului elastic şi robust, patul cald al pântecului apăsat pe şoldul meu, cu greutatea voluptuoasă în plus a micului pântec de grăsime şi pe urmă, lipită de piciorul meu, coapsa ei caldă. Simt în mine o voinţă încropită şi străină, o iniţiativă de ciudată independenţă a şalelor, care contrastează cu liniştea gândurilor şi intenţiilor mele. Memoria a tot ce e dezagreabil în intimitatea Emiliei mi-a dispărut cu totul. O clipă mi-am spus că, din pricină că a stat mult în cealaltă cameră, trupul femeii şi-a dobândit iar personalitatea, pielea i s-a aerisit, are ceva nou, o nedefinită impresie de început. Nu, poate să fie şi asta, dar trebuie să fie şi altceva. E o constatare pe care o fac întâia oară, dar o simt verificată printr-o serie nesfârşită de experienţe anterioare, deşi niciodată