nu le-am gândit ca atare, e mai mult ca o concluzie a unor amintiri, de împrejurări diferite, dar în acelaşi ordin de senzaţii. Corpul Emiliei e altul din cauza mătăsii. E de neexplicat ce acuitate dă simţurilor mele pipăitul unui trup tânăr de femeie printr-o suprafaţă mobilă de mătase. Dubla alunecare a mâinii care vrea să prindă, întâi pe luciul artificial şi, în acelaşi timp, pe deasupra trupului însuşi, ridică parcă senzaţia în mod material la pătrat. Însuşi felul ţesutului mătăsii parcă prinde capetele nervilor din palmă şi totodată întăreşte conturul şi plinătatea formelor feminine. E drept că nu orice mătase, ci un fel intermediar între crepe de chine-ul prea moale şi atlazul prea păios, aşa cum era chimonoul de acum al Emiliei (şi cu adaosul că pentru mine îndeosebi mătasea neagră e nesfârşit mai tulburătoare decât celelalte). De altminteri cred că e mai uşor de controlat afirmaţia observând ce relief ferm capătă orice picior de femeie, prins în teaca diafana şi mângâietoare, ideal adaptată, ca o pielită de lux şi lucioasă a unui ciorap de mătase, când înainte treceam podul palmei peste sfârcul sânului pielea era lipicioasă şi senzaţia avea ceva năclăit, când acum prinzându-i talia cu stânga, îi trec podul palmei peste învelişul lui întins de mătase, îi simt lunecând din ce în ce mai viu, parcă frecarea şi lunecuşul lucios degajează cu adevărat un vag curent electric. Şi totuşi, după câteva ocoluri mâna se insinuează, cu o fatalitate ancestrală, pe sub învelişul mătăsos, căutând oricum pielea adevărată ca şarpele culcuşul. Braţul îmi alunecă, simţind totul, pe şanţul suav al şirei spinării în sus spre grumazul voinic…

  — Mai rămân… Ieşim mai târziu la masă, împreună…

  Dar din nou nu ghiceşte nimic, trupul îi e fără antene capabile să capteze realitatea clipei… Jos, dintr-o intrare sec dreptunghiulară cafenie de tot, apare o femeie păios de blondă, cu faţa puţin cadaverică ne care nici măcar fardul nu poate prinde, şi devine de aceea strigător.

  — Uite, vezi pe asta, săraca, e bolnavă de rinichi, de nu ştiu doctorii ce să-i mai facă… Nimeni nu poate să spună ce are.

  Parcă mă deştept dintr-un somn haotic… Parcă se întrerupe circuitul care trecea prin mine şi prin femeia aceasta, şi recad amorf. S-a sfârşit. Gândului de adineauri i se asociau necontenit altele, dublate în acelaşi timp cu anumite estompări, căderi în subconştient, pentru ca totul să mă poarte către răsturnarea femeii pe pat… Acum totul se asociază în mine cu sugestii de scursori mirositoare, de membrane veştede negre vinete. Aşa cum adineaori Emilia devenea femeia unică din lume, acum toate femeile, după felul celei de jos, sunt făcute din putreziciune în toate organele lor, şi scursori.

  — Când mi-aduc aminte, reia gânditoare Emilia, ce-am păţit şi eu cu rinichii… M-am dus şi m-am trântit pe patul larg, cu cearşaful împărţit de tăvăleala în mici arhipelaguri de cute.

  — Vino să mai citim scrisori… Dacă s-o mai răcori, mergem să mâncăm undeva afara… Iau o altă scrisoare. Asta când ţi-a scris-o…?

  Emy, Treci mâine pe la Teatrul Naţional… Vezi că directorul vine pe la 10 dimineaţa – înţelegi?

  — La zece şi te primeşte imediat. De altfel am vorbit şi cu Bulfinsky, directorul Teatrului Mic. Mi-a spus că ei vor juca deocamdată numai comedie şi că viitoarea premieră e sau Antonia sau O lună în paradis, o comedie nemţească… Ar fi admirabil să intri însă la Naţional… Săptămâna asta se pune în repetiţie învierea… ar fi s-o dublezi pe Marioara Voiculescu.

  Scumpa mea, nu fi supărată. Bilete pentru conferinţa lui Dekobra diseară nu ne-au venit la ziar. Dacă vreţi, aveţi locuri la cinematograf la Capitol. E Casanova cu Mosjoukine. Concursul de fotogenie al gazetei nu e serios. Mai bine ar fi să trimetem fotografiile direct la Paris. Spune dacă vă duceţi diseară. Mie mi-e cu neputinţă să viu… E o masă colegială, cu toţi redactorii… Nare nici un sens să vii şi tu, nu vine nevasta nici unuia.

  G.

  — Era aşa pe toamnă. Începuse el să scrie critică de teatru. Dar ştii, ce critică!… Îi speriase pe toţi. Toate fetele se luau bine cu mine, din cauza lui.

  Încă o scrisoare fără titlu.

  Valeria, spune unchiului tău că am vorbit la Casa Pădurilor… Dacă are actele în regulă, să se ducă la subdirectorul Stănescu. Spuneai că vrei tu să te ocupi puţin de camera mea? Dar nu e nimic de aranjat, Valeria… Cum n-am bagaj decât un geamantan, iar cărţile le-am şi expediat astăzi… Camera e mobilată: divan roşu, scaune cu spate de catifea roşie, un birou (scaunul înalt cu catifea roşie parcă e jilţul lui Ştefan cel Mare). Totul e cam vechi, dar îmi convine mai ales că are şi baie… Îmi place că nu mai am scări de urcat si, cum îţi spun, am şi baie. E un fost vestibul, neacoperit, între două camere, căruia i-au făcut acum un acoperiş de sticlă… şi au instalat baie… Cam scurtă pentru mine, nu e vorba, dar merge…

  G. D. L.

  Pe un bilet dreptunghiular, lucios, cu antetul Teatrului Naţional:

  Eşti angajată stagiară clasa III pe ziua de 1 decembrie… Vino azi să mă iei la masă şi să-ţi dau amănunte.

  G.

  — Te-a angajat?

  — A, păi acum îi ştiau de frică. Ce-a fost cu cronica de la Faust. Toată lumea a citit-o şi în foaier şi la direcţie.

  Nu te supăra, dar nu pot veni… Vreo câteva zile sunt ocupat şi ziua şi seara… Voi trimite bilete pentru cinematograf. Te-a căutat azi la prânz, credea că vii pe aci, Gina…

  Emilia râde cu ochii limpezi ca o cană cu apă, şi încearcă, fără succes un surâs cu gura, mare de ţărancă de pe Volga:

  — Îmi aduc aminte… În serile acelea vream să mă întâlnesc cu Stoianovici la el acasă. Că de, începusem să mă feresc… Nu se ştie cum aveau să iasă lucrurile… Îmi băteam capul cum