să fiu liberă vreo câteva seri… Că acum de cu zi aranjam ce facem în fiecare seară, nu mai era chip să dispar fără să-i spun unde mă duc… Mi-am adus aminte că el, când se supără, nu mai dă pe la noi câteva zile… Nu ştiam să mai inventez. Şi am început să-i spun încet la urechi Ginii, care era la noi, o mulţime de prostii. La început n-a întrebat nimic, dar cum eu nu mă lăsam, a spus aşa în glumă mai mult, într-o doară: „ Ce şoşotiţi, fetelor, acolo?”

  Eu i-am răspuns acru: „Nu te interesează…”

  A rămas trăsnit. Pe urmă, continuam, iar jucând teatru. El s-a sculat în picioare, şi a spus întristat: „Atunci plec, dacă sunt de prisos…” Fără să mă uit la el, i-am spus că n-are decât să plece, dacă nu-i place, că nu-l ţine nimeni… S-a ridicat în picioare, alb ca varul, şi n-a mai spus o vorbă… Trei zile n-a mai dat pe la noi… Pe urmă, când am văzut că nu e nimic serios cu Stoianovici, mi s-a făcut milă de el şi m-am dus la redacţie… Era prăpădit de bucurie, eu însă făceam pe îmbufnata, ca la teatru… S-a apropiat de mine şi mi-a spus glumind: „Bună ziua, domnişoară… Aţi terminat secretele?”Stăteam bosumflată, pe urmă am început să râd cu hohote… Mi-a luat o maina şi mi-a sărutat-o. „Astăzi pot să întreb ce-i spuneai?” „Du-te şi întreab-o. Îi spuneam că eu cunosc un tip bine, care scrie la jurnal… „ I se făcuse ochii cât pumnul şi i se ridicase mustaţa, în sus toată… „Îi spuneai asta Ginei?” „Te cred… Dacă râdea ea cu hohote, când întrebai ce-i şoptesc, şi eu vream să-ţi spun.” Râdea fericit, şi-mi mângâia părul: „Ce copil eşti! Ce copil năzdrăvan, care complică totul… „Mă gândeam, zău pe vremea aceea să mă culc iar cu el… Dar Valeria mi-a spus iar că e bine să-l duc aşa cu zăhărelu, mai ales că el nu cerea nimic.

  În vremea asta, spre Sf. Niculae, într-o seară, era şi Gina la noi, care îmi dădea replica, a venit vorba despre viitor… Aşa… Că e bine să se asigure omul… A doua zi, mi-a scris o scrisoare, care trebuie să fie aci… Era chiar pe vremea asta.

  Emy dragă, Deşi n-am scos o vorbă, să nu crezi că nu mi-a dat de gândit ce ai spus tu aseară… Emy, îţi spun astăzi limpede, fără să mi-o ceară nimeni. Nu am părăsit nici o clipă nădejdea că tu ai să fii nevasta mea. Dacă nu am făcut nimic care să-ţi arate cât de adâncă şi nestrămutată e dragostea mea, dacă nu ţi-am cerut decât câte un sărut, a fost pentru că te iubesc atât de mult, că nu doresc să fii a mea decât ca nevastă… şi dacă gazeta prinde, dacă voi dobândi posibilitatea materială, îţi voi cere să fii nevasta mea. Până atunci, cu surâsul tău din fiecare zi, cu sărutările furişate, sunt cel mai fericit logodnic din lume… Îţi sărut cu recunoştinţă ochii a căror lumină îmi limpezeşte turburările şi amărăciunile.

  George.

  Emilia e amuzată, cu dispreţ, de ideea lui Ladima că i-ar fi putut fi nevastă.

  — Ascultă, Emilia, la urma urmelor de ce nu te-ai fi măritat cu el? A răspuns, îngânând ca o precupeaţă chibzuită:

  — Ei, pentru ce vrea el!… Şi fără să termine revenind cu ocol: Nu se putea… Era şi caraghios îmbrăcat… Parcă era un tată… Nu-mi venea să ies cu el, şi ca şi când ar goni un gând… Nu, nu se putea…

  Nu mi-e prea greu de întregit schema gândurilor ei aşa: El vrea o nevastă numai a lui… Vrea să merg cu el la Râmnicul-Sărat, sau mai ştiu eu unde… Pentru asta, avea prea puţine mijloace… Poate că ar fi fost bun ca un bărbat „înţelegător”, care să ştie să închidă ochii când e nevoie. Dar nici pentru asta nu era bun, căci era prea puţin prezentabil… Se îmbrăca prost, prea-prea pentru ca să servească drept paravan unei asemenea actriţe.

  Poate că acesta a fost şi norocul lui Ladima, fără ca hâi să-i treacă măcar prin cap. Îi era ruşine să iasă cu el… E drept că era ceva ridicol în silueta demodată ca o figură dintr-un catalog vechi, prăfuit, a lui Ladima… Prea avea aerul unui profesor, înăcrit, de geografie, de provincie. Simţeam asta şi eu, când ieşeam cu el seara la masă la „Chateaubriand” sau la „Cina”. L-am lăsat să înţeleagă o dată ce gândesc, ba chiar i-am propus să meargă cu mine la un croitor.

  Într-o seară, însă, eram la „Elysee”, mi-a spus aşa în bătaie de joc:

  — Dumneavoastră, snobii, care urmaţi moda…

  Deşi tonul era glumeţ, nu era lipsit de puţină acreală. I-am spus atunci, foarte serios, mai serios decât se aştepta el:

  — Iartă-mă, domnule Ladima, ce găseşti dumneata exagerat în îmbrăcămintea mea? A surâs şiret pe sub mustaţă, poznaş ca un copil, care însă vedeam că nu vrea să mă supere, ci numai să mă tachineze.

  — Hm… hm… Cămaşa de mătase…

  — Nu e de mătase… E o simplă dejalenă…

  — Aaa… Deja… Cum ai spus, dejalenă…?

  — Da, acum dejalenă. De altfel, de obicei port olandă, fireşte. Dar aş pune orice, cu condiţia să fie de calitate bună; pentru că revine mai ieftin chiar dacă pare altfel. Cum observi, n-am măcar gulere cu colţuri exagerate. Mânecile cămăşii, e adevărat, sunt strânse pe încheietura mâinii… Dar, sau largi, sau strânse, ce sens ar avea din punctul dumitale de vedere?

  Râdea, gâdilat, convins că m-a lovit unde. Mă doare.

  — Dar costumele pe care le schimbi mereu?… Parcă eşti cucoană… La cinci după-amiază: hai acasă să mă schimb.

  — Vorbeşti serios? Mi s-a părut ciudat că 1-a impresionat asta! Garderoba mea e compusă în totalul ei, domnule Ladima, din următoarele rânduri de haine: un frac, un smoching, o haină neagră cu