urmează să fie asasinat în momentul apariției sale pe scenă. Se vehiculează numele lui Seneca drept succesor al lui Nero. Seneca primește ordin de la împărat să se sinucidă. O va face împăcat și demn. Alți participanți (cum ar fi poetul Lucanus, nepotul lui Seneca, fiul lui Marcus Mela) sunt executați. Cu toate că știa despre complot, se pare că Seneca nu fusese implicat.

66

Faimosul scriitor Petronius și Marcus Mela, fratele lui Seneca, sunt obligați să se sinucidă, acuzați de complot împotriva împăratului.

68

Nero este detronat și se sinucide.

 

1) Pentru întocmirea tabelului cronologic am urmat îndeosebi Paul Veyne, Seneca: The Life of a Stoic, Routledge, London, 2003 și Emily Wilson, A Life of Seneca, Oxford University Press, 2014. Principalele izvoare istorice pentru viața lui Seneca sunt operele lui Tacitus, Suetoniu și Dio Cassius, alături, firește, de epistolele filozofului.

NOTA TRADUCĂTORULUI:

„SUPRAVIEȚUIREA” OPEREI LUI SENECA

 

Influența pe care stoicismul, cu deosebire târziu, a exercitat-o asupra culturii europene nu este de comparat decât cu aceea a lui Platon și Aristotel. Operele vechiului stoicism și ale celui de mijloc pierzându-se aproape complet, operele lui Seneca au devenit, pentru epoci diferite, în procesul de transmisiune a ceea ce este esențial în cultură și de preluare a ceea ce răspunde la variate tendințe filozofice, texte de referință și puncte de plecare a felurite atitudini: de la opoziție totală până la admirație nelimitată.

Procesul a început chiar din timpul vieții lui Seneca. Quintilian, care nu-l iubește, ne informează (Inst. orat. X, 1) că pe vremea sa Seneca era „aproape singurul autor în mâinile tinerilor”. Retor, el apreciază cu asprime stilul anean, pe care Caligula, în generația anterioară, îl condamnase într-o formulă pe care probabil acesta o împrumuta: harena sine calce (nisip fără var). Era din partea clasicizanților și arhaizanților, atunci și mai târziu (vezi între altele Aulus Gellius, Nopțile atice), reproșul făcut acestui stil direct, captivant prin tonul conversației și al confesiunii, care face farmecul intim al operelor lui Seneca, și mai ales al Scrisorilor.

Tacitus, cu toată înclinarea sa sceptic-amară de a suspecta și cele mai generoase mobile ale acțiunilor omenești, ne-a lăsat în totul o icoană mișcătoare a filozofului, târât în abjecția unei vieți publice aproape fără egal. Dio Cassius, în cărțile 61 și 62, face o descriere a filozofului despre care Montaigne zicea că „este o mărturie pe care n-o crede nicidecum” (Eseuri).

Într-un cuvânt, în Antichitate criticile vin din două direcții: a „moraliștilor”, în ceea ce privește atitudinea moral-politică, și a „puriștilor”, în ceea ce privește stilul; în ambele privințe era vorba despre spirite ce priveau înapoi.

Apologeții creștini, precum Tertulian, Lactanțiu și Augustin, în tendința de a încorpora valori ale stoicismului, trec adesea peste ce este contradictoriu și îl privesc pe Seneca cu simpatie. „Seneca este adesea de-al nostru” — zice Lactanțiu. Ba chiar, în secolul al IV-lea, un falsificator a fabricat, în folosul cauzei, o corespondență ce ar fi avut loc (14 scrisori) între Seneca și Apostolul Pavel, care, deși suspectă chiar din vremea Renașterii (Petrarca), de-abia în vremurile noastre a fost definitiv dovedită ca apocrifă.

Ironie a sorții - habent sua fata libelli -, acest fals a avut în transmisiunea operei lui Seneca o urmare surprinzătoare: în Evul Mediu operele lui Seneca se bucură de un viu interes, de aceea manuscrisele care datează din secolul al VIII-lea și al IX-lea nu sunt puține; se fac florilegii (Proverbia Senecae, Liber de moribus), autorul nostru este citit și citat.

Nu este de mirare deci că Dante, atunci când în Infernul IV, 130-144, îi înșiruie pe filozofii care au făcut gloria Antichității (la filozofica famiglia), începând cu Aristotel — il maestro di color che sanno -, termină cu Seneca morale.

Renașterea, în tendința de eliberare de dogmatismul teologic și de fundamentare a unei morale independente, bazate pe rațiune, recurge la stoicism și mai ales la Seneca. Petrarca (P. de Nolhac, Petrarque et Humanisme) îi cunoaște toate scrierile, îl prețuiește și-l citează des. Stilul corespondenței sale este vădit influențat de stilul Scrisorilor lui Seneca.

Secolul al XVI-lea a arătat un interes deosebit operei filozofului. Este vremea în care Plutarh (tradus de Amyot) și Seneca sunt cei mai citiți autori ai Antichității, și influența lor, directă sau indirectă, este puternică. Erasmus a îngrijit o ediție a operelor aneane; pentru Montaigne, autorul nostru atât de des citat în Eseuri este o carte de căpătâi. Cu privire la criticile ce fuseseră aduse lui Seneca de către Dio Cassius, el declară: „Familiaritatea pe care o am cu aceste două personaje (Plutarh și Seneca - n.n.) și sprijinul pe care îl dau ei bătrâneții mele și cărții mele, întocmite de-a dreptul din ce-am împrumutat de la ei, mă obligă să apăr onoarea lor” (Eseuri II, 32). Dar cel care a făcut mai mult pentru discutarea și răspândirea lui Seneca a fost marele filolog Iustus Lipsius cu cele două opere ale lui: Manuductio ad stoicam philosophiam și Physiologia stoicorum, apărute câțiva ani după încheierea veacului.

În secolul al XVII-lea nu atât ideile filozofice aneane, cât teatrul lui Seneca s-a bucurat de un notabil interes (Corneille). Nici Boileau, nici Saint-Evremond, spirit monden, și cu atât mai puțin Pascal - jansenist fervent - nu puteau îmbrățișa pe Seneca. Opoziția lui Pascal față de Epictet și Montaigne, în al său Entretien avec M. de Sacy, devine opoziție față de Seneca.

Secolul al XVIII-lea, în schimb, a găsit un interes nou în opera lui Seneca. Raționalismul individualist, ideea că natura e bună și justă, optimismul în morală, ideea monarhiei luminate etc. și-au găsit argumente și sprijin în concepția stoică și în opera lui Seneca în special. Cât de mult opera lui este un „manual de înțelepciune” o arată Montesquieu, în Scrisori persane (Scrisoarea 33): „Când unui european i se întâmplă o nenorocire, el n-are altă scăpare decât lectura unui filozof care se numește Seneca”. O pledoarie mișcătoare, care se citește și astăzi cu profit, este cartea pe care Diderot o scrie ca introducere la traducerea întreprinsă din însărcinarea