baronului d’Holbach, vestita lucrare Essai sur la vie de Seneque le philosophe, sur ses ecrits et sur les regnes de Claude et de Neron, Paris, 1779, mărturie a prețuirii ce-i purta.

În afară de influența directă a lui Seneca, prezența lui este vădită într-o seamă de citate, aluzii care dovedesc că stoicismul este cunoscut mai cu seamă prin opera lui și că nu a încetat să fie un ferment de reflecție morală.

În procesul de dezvoltare a culturii moderne el este implicat ca un element constitutiv.

Psihologul, moralistul, autorul dramatic, stilistul și, pe lângă aceasta, sfârșitul lui tragic au făcut dintr-însul stoicul cel mai modern (vezi G. Guțu, Lucius Annaeus Seneca: Viața, timpul și opera morală, București, 1944).

Gheorghe Guțu

 

 

 

SCRISORI CĂTRE LUCILIU

1.   Despre folosirea timpului

 

Așa să faci, dragul meu Luciliu[1]; dedică-te ție însuți, și timpul care până acum ți se răpea, ți se lua pe furiș sau îți scăpa adună-l și păstrează-l. Fii convins că este așa cum îți scriu: unele ceasuri ni se răpesc, altele ne sunt luate fără s-o știm, altele ne scapă. Totuși cea mai ruşinoasă pagubă e cea din nepăsare.

Dacă ai vrea să iei seama, cea mai mare parte din viață ne-o pierdem făcând răul, o mare parte dintr-însa nefăcând nimic și viața toată făcând altceva decât ce trebuie. Ai putea să-mi arăți pe cineva care pune vreun preț pe timp, care-și socotește ziua, care-și dă seama că pe fiece zi el moare? Căci noi într-asta ne înșelăm: vedem moartea înaintea noastră, când mare parte dintr-însa a și trecut: tot timpul dinapoia noastră e-n stăpânirea ei.

Fă deci, dragă Luciliu, ceea ce-mi scrii că faci: nu scăpa un ceas. Dacă vei fi stăpân pe ziua de azi, vei depinde mai puțin de ziua de mâine. Tot amânând, viața se scurge. Toate, Luciliu, ne sunt străine, numai timpul e al nostru. Natura ne-a trimis pe lume cu această singură avere, trecătoare și amăgitoare, din care totuși ne scoate cine vrea. Și este așa de mare nesăbuința oamenilor, încât atunci când capătă câte un lucru de nimic sau de foarte puțin preț, și cu siguranță ușor de procurat, se simt îndatorați, pe când niciunul dintre cei cărora le sacrifici timpul nu socoate că-ți datorează ceva, când, de fapt, acesta este singurul bun pe care nimeni nu ți-l poate da înapoi, cu oricâtă bunăvoinţă.

Mă vei întreba, poate, ce fac eu care-ți dau aceste sfaturi. Îți voi mărturisi sincer: așa cum se întâmplă cu un mare risipitor, dar atent la socoteli, contul cheltuielilor îmi este clar. N-aș putea spune că eu nu pierd nimic, dar ce pierd, de ce pierd și cum, ţi-o pot spune; îți pot arăta cauzele sărăciei mele. Dar mi se întâmplă și mie ca și celor mai mulți, ajunși în mizerie nu din vina lor: toți îi scuză, nimeni nu-i ajută. Concluzia? Nu-l socotesc sărac pe cel ce se mulțumește cu oricât de puțin i-ar prisosi. Tu totuși aș vrea să-ți păstrezi ce-i al tău; vei începe astfel la vremea potrivită. Căci, așa cum ziceau strămoșii noștri, târzie-i cumpătarea când ajungi la fundul vasului; rămâne la fund nu numai foarte puțin, dar și ce-i mai rău. Cu bine.

 

1) Luciliu, căruia Scrisorile îi sunt destinate, era de origine obscură, dar se ridicase la rangul de cavaler și la funcţia de procurator al Siciliei, după ce exercitase aceeași funcție în provincii mai puțin însemnate. Fusese un adept al epicureismului. În momentul redactării Scrisorilor ne apare ca de curând convertit la stoicism. Se încercase de asemenea și în poezie.

2.   Lectura

 

Din cele ce-mi scrii și din cele ce-aud, îmi pun mari nădejdi în tine: nu alergi în toate părțile și nu te lași pradă neliniștii, tot schimbându-ți locul. O astfel de agitație este semnul unui suflet bolnav. Cea dintâi dovadă a unui spirit cumpănit este, cred, putinţa de a sta locului și de a zăbovi cu sine. Vezi însă ca lectura asta a multor autori și a operelor de tot felul să nu aibă într-însa ceva împrăștiat și nestatornic. Trebuie să stărui asupra anumitor opere și să ți le însușești pe deplin, dacă vrei să te alegi cu ceva care să-ți rămână întipărit în suflet. Cine este pretutindeni nu este nicăieri. Cei care-şi petrec viața în călătorii ajung să aibă multe gazde, dar nicio prietenie. Tot astfel e firesc să li se întâmple și celor care nu se apropie intim de spiritul nimănui, ci, zoriți, străbat totul în goană. Nu folosește și nu se lipește de om hrana, care, îndată ce-i înghițită, e dată afară. Nimic nu împiedică atâta însănătoșirea ca schimbarea prea deasă a leacurilor. O rană cu care tot încerci leacuri nu se mai vindecă. Planta care este des mutată din locul ei nu mai prinde puteri. Nu există lucru atât de folositor ca să poată folosi numai din fugă. Numărul mare de cărți te împrăștie. Prin urmare, neputând citi toate cărțile pe care le ai, este destul să ai câte poți citi.

„Dar uneori, zici tu, vreau să răsfoiesc cutare carte, alteori, alta.” Înseamnă că ai un stomac obosit, dacă ciugulești din toate; bucatele felurite și nepotrivite unele cu altele strică, nu hrănesc. Așadar, citește mereu scriitorii consacrați și, chiar dacă uneori dorești să te abați și pe la alții, întoarce-te iar la cei dintâi. Caută-ți zilnic un sprijin împotriva sărăciei, împotriva morții și a tuturor celorlalte nenorociri și, după ce vei fi străbătut atâtea pagini, alege-ți o singură idee pe care s-o rumegi în acea zi. Așa fac și eu: dintre multele lucruri citite, mă opresc la o idee. Cea de azi este una pe care am găsit-o la Epicur[1], căci obișnuiesc să trec și în tabăra dușmană, nu ca dezertor, ci ca iscoadă. „O sărăcie voioasă, zice el, este frumos lucru.”

Dar