dacă e voioasă, nici nu-i sărăcie, căci este sărac nu cine are puțin, ci cel care râvnește la mai mult. Ce importanță are câți bani zac în lada cuiva, cât grâu în hambar, câte turme are, cât capital dat cu camătă, dacă el pândește bunul altuia, dacă își socotește nu averea agonisită, ci pe cea de agonisit în viitor? Mă întrebi care trebuie să fie limita averii cuiva? Mai întâi să aibă cât îi este necesar; apoi, cât îi este de ajuns. Cu bine.

 

1) Vestitul filozof materialist (341–271 î.Cr.) nu numai că nu este combătut de Seneca cu violența cu care epicureismul era combătut de școlile filozofice adverse (vezi, de exemplu, Cicero, în De finibus bonorum et malorum II; De natura deorum etc.), dar fiecare scrisoare dintre primele 29 se încheie cu un citat din Epicur. Nici laudele nu lipsesc când și când. Considerăm util să redăm câteva păreri ale lui Seneca despre Epicur, apărute în altă lucrare a sa: „Părerea mea este (și spun acest lucru împotriva partizanilor noștri) că preceptele morale ale lui Epicur prescriu ceva sfânt și just, și privind mai de aproape, chiar ceva trist. Fiindcă acea faimoasă plăcere se reduce la ceva foarte mic și modest. Aceeași lege pe care noi o prescriem virtuții el o prescrie plăcerii. El cere ca ea să asculte de natură; or, este foarte redusă voluptatea cu care se mulțumește natura”. – „Când cel ce duce o viață de trândăvie, de desfrâu și de dezmăț numește aceasta fericire, el nu face decât să invoce o mare autoritate (Epicur – n.n.) în sprijinul unui lucru rău și nu urmărește o plăcere recomandată de Epicur, ci pe aceea pe care o aduce cu sine” (De vita beata XIII).

3.   Despre alegerea prietenilor

 

Ai dat unui prieten de-al tău – așa îmi scrii – să-mi aducă o scrisoare. Apoi îmi atragi atenția să nu discut cu el despre toate ale tale, căci nici tu n-o faci de obicei. Astfel, în aceeași scrisoare îmi spui că el îți este prieten, și că nu-ți este. Dacă te-ai folosit de acest termen în înțelesul lui curent și dacă l-ai numit prieten așa cum oricărui candidat îi spunem onorabile, sau cum salutăm cu „domnule” pe cineva care ne iese în cale și al cărui nume ne scapă, nicio discuție. Dar dacă socotești prieten pe cineva în care nu ai aceeași încredere ca în tine însuți, faci o mare greșeală și nu cunoști valoarea adevăratei prietenii.

Cântărește cu prietenul tău toate lucrurile, dar mai întâi cântărește-l pe el. După ce te împrietenești, trebuie să ai încredere, înainte de a te împrieteni, trebuie însă să judeci. Fac lucrurile dos, răsturnând ordinea firească, aceia care, împotriva preceptelor lui Teofrast[1], cântăresc pe cineva abia după ce au prins drag de dânsul și, după ce-l cântăresc, nu-l mai iubesc. Gândește-te mult timp dacă trebuie să te împrietenești cu cineva. De îndată însă ce te-ai hotărât s-o faci, lasă-l să pătrundă în toate cutele sufletului tău. Vorbește cu dânsul tot atât de deschis cum ai vorbi cu tine și trăiește așa, ca să nu ai a-ți mărturisi nimic ce n-ai putea mărturisi chiar și dușmanului tău. Dar, fiindcă se întâmplă uneori lucruri din care obiceiul face o taină, împărtășește-i prietenului tău toate grijile, toate gândurile. Dacă-l vei socoti demn de încredere, îl vei și face astfel. Căci unii, temându-se să nu fie înșelați, fac pe alții să-i înșele și, prin bănuiala lor, le dau dreptul de a cădea în păcat. De ce să mă păzesc la vorbă față de un prieten? De ce în fața lui să nu mă socot singur? Unii povestesc oricui le iese în cale ce trebuie să mărturisească numai prietenilor, și își descarcă sufletul în auzul tuturor. Alții, dimpotrivă, se tem să se mărturisească chiar și ființelor celor mai dragi și, nevoind, de s-ar putea, să se mărturisească nici lor înșiși, ascund și mai adânc orice taină. Tu să nu faci nici ca unii, nici ca ceilalți. Este la fel de greșit a te încrede în toată lumea ca și a nu te încrede în nimeni; dar, în primul caz aş zice că e vorba de o vină mai onorabilă, în al doilea de una care te ferește mai bine de primejdii.

Tot așa, să ții de rău deopotrivă și pe cei mereu fără astâmpăr și pe cei mereu liniștiți, căci zelul care se încântă de zarvă nu e hărnicie, ci zbuciumul unui suflet neliniștit, precum liniștea care socotește orice mișcare un chin nu-i decât destrămare și lâncezeală. De aceea, întipărește-ți în minte această cugetare pe care am citit-o la Pomponius[2]: „Unii se retrag într-atâta la întuneric, încât tot ce-i la lumina zilei li se pare tulbure”. Să îmbinăm lucrurile: cel odihnit trebuie să muncească, cel ce muncește trebuie să se odihnească. Sfătuiește-te cu natura: ea îți va spune că a făcut și zi, și noapte. Cu bine.

 

1) Teofrast, pe numele său Tyrtamos (Lesbos, 372 – Atena, 287 î.Cr.), cel mai apropiat elev al lui Aristotel, care l-a și numit astfel (theophrastós = vorbitor divin) și urmașul lui în 322 la conducerea școlii peripatetice. Spirit enciclopedic, el se ocupă cu toate științele timpului; Diogene Laertios ne-a transmis titlurile a 229 de lucrări. Cele care au avut un mai mare răsunet au fost cercetările lui despre plante. În vremea noastră numele lui este cunoscut mai ales prin opera sa asupra Caracterelor, pe care La Bruyère o traduce. Tabloul critic al societății din timpul lui Ludovic XIV, cu același titlu, este inspirat din opera lui Teofrast.

2) L. Pomponius din Bononia, împreună cu Novius, cel mai însemnat autor de atellane (farse cu personaje fixe: Maccus, J. Buccus, Pappus, Dossennus), după numele localității Atella. Activitatea lor se fixează către finele secolului al II-lea î.Cr. și începutul secolului I î.Cr.

4.