Din întuneric se desprindeau acum contururi mari, încă nesigure, de arbori. Egor întoarse și el capul. Într-adevăr, splendidă noapte. Dar să spui „noapte bună” oaspeților de la 9 jumătate și să te retragi o dată cu mama, ca o fetiță cuminte…

— Dacă stai mult timp nemișcat, adăugă d-l Nazarie, și aspiri lent, fără să te grăbești, simți Dunărea… Eu o simt…

— Trebuie să fie totuși foarte departe, spuse Egor.

— Vreo treizeci de kilometri. Poate mai puțin. Dar e aceeași noapte, asta o simți repede…

D-l Nazarie se ridică și se apropie de balcon. Nu, n-are să fie lună decît peste cîteva zile, își dete seama îndată ce se lovi de întuneric.

— Este și același văzduh, adăugă el răsturnîndu-și încet capul și sorbind aerul cu toată gura. D-ta n-ai stat pe lîngă Dunăre pesemne. Altminteri, rareori se-ntîmplă să-ți scape mireasma aceasta. Eu simt Dunărea și pe Bărăgan.

Celălalt începu să rîdă.

— Nu e prea mult spus, pe Bărăgan?!

— Nu, nu, explică d-l Nazarie. Căci nu e un miros de apă, nu e un văzduh umed. E mai mult un miros lînced, care aduce cu lutul și cu unele plante cu scaieți…

— E destul de vag, îl întrerupse Egor zîmbind.

— Dar îl recunoști repede, oriunde te-ai afla, continuă d-l Nazarie. Uneori ți se pare că au putrezit foarte departe păduri întregi, ca să-ți poată aduce vîntul un asemenea miros complex și elementar totodată. Odinioară erau păduri pe aproape. Era Teleormanul.

— Și parcul acesta pare a fi bătrîn, spuse Egor întinzînd brațul peste balcon.

D-l Nazarie îl privi blînd, fără să-și poată ascunde un zîmbet disprețuitor.

— Tot ce vezi d-ta aici, vorbi el, n-are mai mult de o sută de ani. Salcîmi… Arbore de om sărac. Dacă vezi pe ici, pe colo, cîte un ulm.

Începu să vorbească pasionat despre păduri și arbori.

— Să nu te miri, spuse deodată, întrerupîndu-și discursul și punîndu-și mîna pe umărul lui Egor. A trebuit să învăț toate acestea de la oameni, din cărți, de la învățați, cum s-a putut. Pentru săpături, se-nțelege; trebuia să știu pînă în ce loc se puteau așeza oamenii mei, sciții, geții și cei care-au mai fost…

— Pe aici probabil nu prea se găsesc urme, spuse Egor, încercînd să abată discuția către preistorie.

— S-ar putea găsi și pe aici, vorbi modest d-l Nazarie. Pe undeva tot au fost drumuri, chiar și sate, în marginea pădurilor. Prin apropierea văilor, mai ales… Dar, oricum, locurile unde au fost păduri sute de ani de-a rîndul sînt locuri vrăjite. Asta e adevărat…

Se opri și începu să soarbă iar aerul, plecîndu-și încet întreg trupul peste balcon, în noapte.

— Ce bucurie îmi face de cîte ori recunosc Dunărea, chiar prin locurile acestea, continuă el cu un glas mai scăzut. E o altă vrajă, o vrajă ușor de primit, care nu te sperie. Oamenii de lîngă fluvii sînt și mai înțelepți, și mai curajoși; aventura a plecat și de aici, nu numai de pe țărmul mărilor… Dar, vezi d-ta, pădurea te sperie, te înnebunește…

Egor începu să rîdă. Făcu un pas în odaie. Lumina lămpii îi cuprinse din nou întreaga figură.

— Firește, nu e greu de înțeles, continuă d-l Nazarie. Pădurea te sperie chiar pe d-ta, care ești tînăr luminat, fără superstiții. E o groază de care nu scapă nimeni. Prea multe vieți vegetale și prea seamănă mult arborii bătrîni cu oamenii, cu trupuri omenești mai ales…

— Să nu crezi că m-am depărtat de fereastră pentru că mi-a fost frică, spuse Egor. M-am depărtat pentru că voiam să-mi aprind o țigară. Acum viu din nou lîngă d-ta…

— Nu e nevoie. Te cred. Nu-ți poate fi frică chiar de un parc de salcîmi, spuse d-l Nazarie întorcîndu-se în cameră și așezîndu-se pe canapea. Dar ce ți-am spus eu e adevărat. Dacă n-ar fi fost Dunărea, oamenii din părțile acestea ar fi înnebunit. Oamenii de acum două-trei mii de ani, se-nțelege…

Egor îl privea cu multă mirare. E din ce în ce mai interesant profesorul. Încă două ceasuri, și-mi va recita poezii cu capete de morți…

— Uitam să te întreb, începu din nou d-l Nazarie. Cunoști de mult pe gazda noastră?

— Cunosc numai pe duduia Sanda și încă nu prea de mult, de vreo doi ani. Avem cîțiva prieteni comuni. Pe d-na Moscu am cunoscut-o numai cînd am venit aici, acum cîteva zile.

— Mie mi se pare foarte obosită, spuse d-l Nazarie.

Egor clătină din cap. Era totuși amuzantă seriozitatea cu care vorbea profesorul; parcă i-ar fi comunicat o taină, o observație pe care numai el ar fi putut-o face. Îmi spune asta tocmai mie, care mă trudesc de atîtea zile să-i memorez zîmbetul…

— Eu am căzut aici oarecum din întîmplare, adăugă d-l Nazarie. Am fost invitat prin prefect; pare a fi un prieten vechi al familiei. Dar am început să mă simt prost; oare nu-i deranjăm noi?! Am impresia că d-na Moscu e destul de bolnavă…

Egor vorbi ca și curn s-ar fi scuzat: nici el n-a voit să rămînă mai mult, dîndu-și seama din prima zi cît de obosită e gazda. Dar ceilalți musafiri nu păreau prea impresionați de slăbiciunea d-nei Moscu. Poate o cunoșteau mai demult și se obișnuiseră cu ea. Sau poate nici boala nu e atît de gravă; cîteodată, mai ales dimineața, d-na Moscu urmărește cu vioiciune orice discuție.

— Parcă puterile ei se duc o dată cu ale soarelui, adăugă Egor cu oarecare solemnitate, după o scurtă pauză. Seara e foarte obosită; uneori cade într-o letargie cu atît mai stranie, cu cît își păstrează același zîmbet și chiar aceeași mască.

D-l Nazarie vedea foarte clar ochii ei larg deschiși, cu pupile reci, inteligente; vedea de asemenea zîmbetul care îi lumina toată fața și care te putea păcăli atît de bine. Nu, pictorul se înșală vorbind de masca d-nei Moscu; nu e o mască, e o figură vie, concentrată, foarte atentă chiar; în orice caz, zîmbetul o face prezentă, ca și cum te-ar asculta cu toată ființa,