mai omoară, în timp ce noi…” „Păi cum să afli, bunicule, care dintre noi e trîntor? La ele e simplu, trîntorul nu face miere, e clar, la noi, hm! încearcă să afli… Și pe urmă să-ți spun drept, ar fi cam trist să fim ca albinele!” „De ce?” „Păi gîndește-te! Sînt niște sclave! Alte gîze se zbenguiesc, se înmulțesc singure, la albine numai regina are acest drept…” „Așa le-a făcut pe ele natura! filozofă bunicul. Du-te mai bine și adu niște pahare să bem sticla aia aici…” „S-o chem și pe bunica?” „Cheam-o! zise. Mai rîdem p-acilea, hi-hi!”

Dar nu apucarăm să rîdem de ceea ce așteptam, o ciudățenie! bunica ținu la băutură cu noi, nu se chercheli nicidecum, ba chiar, după ce terminarăm vinul, o auzii că zice: „Și tu de ce ai adus numai o sticlă? (Și arătă sticla goală cu degetul.) Nu ne-a ajuns nici pe-o măsea.” Pe mine mă apucă un rîs care nu se mai termina, în schimb bunicul se enervă: „Încearcă tu, îi zise, să te ridici de pe scăunelu’ ăla. O să vezi cum o să te pomenești cu nasu’ drept în stupu’ ăla, să te mănînce albinele…” „Hi-hi, făcu bunica, și se ridică și o luă spre casă călcînd nu foarte drept, ci absolut normal. Încearcă tu să te ridici, zise, dar pregătește-te să te sprijini de Victor… Mă duc să aduc eu o sticlă… Am eu una pe care am pus-o bine…” „Ce-o fi cu ea?”, zisei izbucnind iar în rîs. Dar bunicul n-avea destul humor să înțeleagă că se poate întîmpla și asta, cine știe, o fi mîncat bunica bine, o fi dormit strașnic, o fi băut vreo cafea…

Se întoarse cu gustări, sardele sărate (o fi mîncat sardele?!), friptură rece de vacă, măsline, brînză, castraveți murați… Numai sărături. Puse tava jos în iarbă, cu tacîmuri pe ea, și se întoarse să aducă sticla aceea… „E vin negru, zise ea, puterea ursului…” Îmi trecu prin cap, auzind cît de firesc pronunțase ea calificativul acesta din jargonul băutorilor, că de fapt pînă atunci se prefăcuse doar că se cherchelea, anume pentru ca într-o bună zi să-și bată joc de bunicul. Mă stăpînii din răsputeri să-mi reprim veselia. Bătrînul ar fi putut să se irite foarte tare și petrecerea noastră să se strice. „Bunico, zisei, fii atentă, vinul e înșelător, îți lasă impresia că poți să-l bei fără grijă și pe urmă odată te pomenești că se învîrtește pămîntul cu tine!” „Ei și! zise. Te duci și te culci, și cînd te scoli nu mai ai absolut nimic…”

Adică făcuse chestia asta de nenumărate ori!? „Aha, zise bunicul sarcastic, ești versată! Bei în secret!” „Da, că mi-e frică de tine. Hai noroc, Victore, lasă-l pe ăsta, care în viața lui n-a ciocnit și el un pahar acasă!”

Abia destupasem sticla, îi turnasem ei, și parcă ar fi vrut să nu-i torn și lui. Ciocnirăm noi doi, bunicul, furios, nu se atinse de pahar. „Să fie pentru odihna bietei Silvia, maică-ta, că s-a dus, săraca! O să ne ducem și noi, nu tu, care ești tînăr și ai viața înainte, uite, ăsta, care face degeaba umbră pămîntului, crede că a realizat scofală mare în tinerețe…” „Bunico, dar ce-ai fi vrut să realizeze?” zisei prins de un interes extraordinar să aflu deodată de la ea ce e tinerețea, ce e viața și ce-ar trebui să realizăm ca să avem dreptul să facem pînă tîrziu umbră pămîntului. Atacase sardelele, deci nu mîncase. O lăsai să înghită, apoi, în timp ce înfulecam eu însumi: „Ce se poate realiza? Serios! (Nu prea merg sardelele cu vin roșu!).” „Astea sînt prostii, zise ea, am auzit că japonezii mănîncă dulcele înainte de masă, încep cu prăjiturile și pe urmă mănîncă orezul ăla al lor cu bețigașele alea (cum or fi putînd!). Unii mănîncă pisici, cîini, dracu să-i pieptene!” „Nu mi-ai răspuns la întrebare”, zisei. „Ce întrebare?” „Ce-ar trebui să realizăm ca să avem dreptul să facem umbră pămîntului?” „Ce-ar trebui?!” „Ei da!”

Capitolul III

Și așteptai să aud răspunsul, chintesența unei vieți trăită de o femeie care născuse de trei ori și care venise în întîmpinarea bărbatului fericită că scapă dintr-o familie în care sărăcia era parcă o zeiță protectoare: era invocată cu mîndrie! Noi, ăștia săracii… Ești sărac, nu fi și fudul… Sărăcia? Munciți dacă vreți s-aveți! Și săraci și proști, cum e mai rău! Filozoful ăsta, care și cînd punea un copil să-i tragă pantalonii avea aerul unui rege asistat de intimii săi la toaleta de seară („și cînd își scotea pantalonii lui rupți în fund se uita la noi ca un împărat”, povestise bunica odată), era un instalator care ar fi putut trăi bine dacă străbunica, mama bunicii, ar fi știut să răspundă străbunicului ce-a făcut ea cu banii. Arăta atît de zăpăcită, încît el se resemna în fața acestui mister după atîția ani de încercări să afle ce era cu banii… Banii obișnuiți, banii pe care instalatorul i-i dădea să facă piața și să hrănească o numeroasă familie… Și dacă străbunicul ar fi fost în stare sau dacă ar fi vrut s-o ia din scurt și s-o întrebe, ar fi aflat, desigur, cînd își cumpărase ea scurteica aceea de catifea sau rochia aceea mov care o întinerea și o făcea atît de frumoasă… „Păi dar! spunea bunica, închidea ochii și pe noi ne ținea cu curul gol… Lăuda sărăcia, că toți oamenii mari s-au născut în sărăcie, dar nu spunea că oamenii ăștia mari, părinții lor adică, au pus mînă de la mînă să-și dea copiii la carte, în timp ce pe noi…” Fugiseră toți de-acasă, aproape de mici. Unul ajunsese frizer la București, altul subofițer în armată, o soră se măritase cu un mecanic de locomotivă… Ce mai, toți oameni mari, atît de mari că uitaseră de unde au plecat, nici cînd le-au murit părinții n-au dat pe-acasă, dar s-au trezit pe urmă că au dreptul la o curte pustie, la un acoperiș dărăpănat, la niște țăruși