— De ce n-ați mai publicat versuri, tovarășe profesor? îl întrerupse blînd Albini.

Încurcat, pentru că știa că roșise, Zalomit își apropie scaunul de masă.

— Nu-mi închipuiam că, după patruzeci de ani, își va mai aduce cineva aminte…

— Maculatele corole de Filip Zalomit… Am citit-o în liceu. Și cred că de atunci am recitit-o de cel puțin cinci ori…

— Aproape că nu-mi vine să cred, spuse Zalomit tot mai turburat, simțind cum îi zvîcnește sîngele în obraji. Versuri de adolescent, palide și anodine, ecouri din Ion Barbu, și Valery…

— Și din Dan Botta, și din alții. Dar nu sînt palide, nici anodine. Altminteri, nu le-aș fi recitit de atîtea ori… Am tot căutat prin revistele timpului, dar n-am întîlnit numele lui Filip Zalomit. Poate ați publicat sub pseudonim?

— Nu. N-am mai publicat nimic… De fapt, n-am mai scris versuri de-atunci, din vara aceea.

— Am scris și eu versuri, începu Albini cu un glas curios, depărtat. Scriam și publicam încă din liceu. Am publicat sub cinci pseudonime, adăugă zîmbind visător. Dar nu mai scriu de mult versuri. Cum spuneați săptămîna trecută la cabană, am rămas ce trebuia să fiu de la început: cercetător…

O clipă îl privi fix, adînc, în ochi, apoi căută grăbit în buzunarul de la piept și scoase un pachet cu țigări.

— Dumneavoastră știu că nu fumați. Și îmi închipui că fumul țigărilor englezești nu dăunează fosilelor vegetale…

— Nu, spuse Zalomit, întinzîndu-i o farfurie de lut ars. Sînt obișnuite…

Albini rîse scurt, învîrtindu-și bricheta între degete.

— Dar să știți că nu aveți dreptate cu Deux ou trois grasses, începu după ce-și aprinse țigara. Într-o scrisoare din ianuarie 1930, iată ce scriați lui Aurelian Tătaru. Am aici fotocopia.

Deschise servieta și scoase un dosar cu marginele ușor decolorate.

— Dar mai bine s-o citiți dumneavoastră, adăugă întinzîndu-i-o.

După cîtva timp, Zalomit își dădu seama că urmărește rîndurile fără să înțeleagă ce citește. „în fond, sîntem amîndoi suspecți. Nu eram decît noi doi de față. Dar nu trebuie să-mi fie frică. De fapt nu mi-e frică. Din fericire am trecut de șaizeci de ani și, ca orice intelectual care a trecut de șaizeci de ani, sînt vulnerabil. La prima lovitură, de orice fel, mă prăbușesc. Infarct, anevrism, congestie cerebrală și cîte altele ar mai fi. Din fericire, nu mai sînt tînăr. N-au ce să-mi facă…”

— V-ați convins deci că tovarășul inginer Hagi Pavel avea dreptate, spuse tîrziu Albini. Memoria, această înaltă și permanentă trădare… Dacă aș renunța la cuvîntul „permanentă”, ar putea figura ca un început de poem. „Memoria, această înaltă trădare…”

— Da, șopti Zalomit, încercînd să se trezească. Ar putea… Ar fi un vers frumos…

— Îmi pară însă rău, continuă Albini, că trebuie să infirm ambele ipoteze, și a dumneavoastră, și a inginerului Hagi Pavel. Ultimele cuvinte ale doctorului Tătaru nu aveau nimic de-a face cu amintirile dumneavoastră din studenție. Nu se refereau nici la cele trei vile din Vevey, nici la… les trois grâces…

— E adevărat? exclamă Zalomit. Erau totuși…

— În hîrtiile doctorului Tătaru, îl întrerupse Albini, s-au găsit referințe precise. Les trois grâces erau, de data aceasta, trei paciente de la Spitalul Brancovici, unde doctorul Tătaru începuse, în 1960, experimentarea serului.

— Dar atunci?… începu emoționat Zalomit.

— Am aflat asta de la doctorul Căpățînă, chirurgul cu care lucra Tătaru atunci, în 1959–l960, la Brancovici. Și mi le-au confirmat și alți martori: doctorul Huțan, colaboratorul cel mai apropiat al lui Aurelian Tătaru, două infirmiere, prof. dr. Nedelcu, șeful Secției de oncologie.

Se întrerupse și-l privi cîteva clipe absent, apoi își îndreptă privirile spre fereastră.

— Din cîte am înțeles de la doctorul Nicoleanu, reluă, nu erați la curent cu cercetările lui Aurelian Tătaru. Dar acum știți despre ce era vorba: un tratament care trebuia să înlocuiască atît razele, cît și intervențiile chirurgicale. Trebuia să le înlocuiască, dar serul nu fusese încă suficient experimentat, și doctorul Tătaru nu îndrăznea să se opună nici razelor, nici operațiilor. În aprilie 1960, prof. dr. Nedelcu a izolat, într-o aripă a spitalului, trei paciente de curînd operate. Le-a pus, cu alte cuvinte, la dispoziția doctorului Tătaru și a colaboratorilor săi. Printr-o întîmplare care, pe noi, poeții, și chiar foștii poeți, nu ne surprinde prea mult, aceste paciente, în vîrstă de cincizeci și opt, șaizeci și șaizeci și cinci de ani, se numeau… Căută în dosar, alese o foaie și începu să citească: Se numeau Aglae Irimescu, Frusinel Chiperii și Italia Gîldău. Cînd doctorul Tătaru a citit fișele, a exclamat, spune dr. Huțan, a exclamat: Les trois grâces! Cele trei Grații, doctore: Aglae, Euphrosyne și desigur, Thalia, pentru că «Italia » e o greșeală de tipar…” în paranteză fie spus, nu era o greșeală: prenumele acestei femei era într-adevăr Italia. Așa că avem de-a face, de fapt, cu două sau trei Grații… De ce nu mai clipiți, tovarășe profesor? îl întrebă după cîtva timp. Să nu vă facă rău…

— Mi se pare de necrezut, șopti Zalomit, și începu să-și frece ochii.

— Tot ce a urmat pare de necrezut, continuă Albini. Pentru că, spun toate rapoartele, rezultatele erau cît se poate de bune, întreceau, preciza doctor Huțan, chiar cele mai optimiste așteptări. Și, cu toate acestea, tratamentul a fost întrerupt după vreo trei săptămîni, exact după douăzeci și două de zile. Iar doctorul Tătaru a fost numit directorul Spitalului din Giulești, care abia se inaugurase.

— Dar de ce? întrebă Zalomit coborînd glasul și apropiindu-și din nou scaunul de masă.

Albini își stinse încet țigara în farfuria de lut ars.

— Pentru că anumiți oameni nu au imaginație… Cînd vom accepta să folosim masiv imaginația, adăugă rostind rar cuvintele, revoluția va triumfa pretutindeni, de la un capăt la altul al planetei… Întreruperea experimentelor se datorește lipsei de imaginație a șefului, prof. dr. docent Nedelcu, și a lipsei de imaginație a