vedere social. Femeile şi bărbaţii de şase ani nu manifestau destulă deşteptăciune pentru a îndeplini măcar treburile de nivelul Epsilon. Iar procesul era guvernat de principiul „totul sau nimic“: ori eşuai total în modificare, ori împingeai modificarea pînă la capăt. Se mai făceau încă eforturi pentru a găsi compromisul ideal între adulţii de douăzeci de ani şi cei de şase ani. Dar deocamdată aceste eforturi nu fuseseră încununate de succes. Domnul Foster oftă, clătinînd din cap.

Peregrinările lor prin asfinţitul stacojiu îi aduseseră în preajma metrului 170 de pe raftul 9. De la acest punct înainte, raftul era închis şi flacoanele îşi urmau ultima porţiune a călătoriei lor printr-un fel de tunel, întrerupt ici-colo de deschideri largi de doi sau trei metri.

— Condiţionare la căldură, spuse domnul Foster.

Tunelele cu aer cald alternau cu cele cu aer rece. Răcoarea se însoţea cu neplăcerile produse de puterea razelor X. Pînă în momentul decantării lor, embrionii aveau oroare de frig. Erau predestinaţi să emigreze la tropice, pentru a deveni mineri, filatoare la fabricile de mătase artificială şi oţelari. Ulterior, minţile lor aveau să vadă lucrurile la fel ca şi trupurile lor.

— Noi îi condiţionăm în aşa fel încît să se simtă bine la căldură, încheie domnul Foster. Colegii noştri de la etaj îi vor învăţa s-o iubească pe deplin.

— Iar acesta – interveni sentenţios Directorul –, acesta este secretul fericirii şi al virtuţii: să-ţi placă ceea ce eşti obligat să faci. Acesta este ţelul întregii condiţionări: să-i facă pe oameni să-şi îndrăgească destinul social implacabil.

În intervalul dintre două tuneluri, o infirmieră inspecta cu o seringă lungă şi subţire conţinutul gelatinos al unui flacon care trecea pe banda rulantă. Studenţii şi cele două autorităţi care-i însoţeau o priviră în tăcere cîteva clipe.

— Ei, Lenina? o interpelă domnul Foster cînd fata în sfîrşit retrase seringa şi-şi îndreptă spinarea.

Fata se întoarse tresărind. În ciuda roşeţii ca de lupus şi a ochilor învineţiţi de lumina aceea roşie, se vedea bine că e tare frumuşică.

— Henry! strigă ea şi zîmbetul ei roşu lăsă să se întrezărească un şirag de dinţi de mărgean.

— Şarmantă! Şarmantă! murmură Directorul şi, mîngîind-o uşurel de cîteva ori, fu şi el răsplătit cu un zîmbet destul de respectuos.

— Cu ce-i inoculezi? o întrebă domnul Foster, căutînd să adopte un ton cît mai profesional.

— Ah, febră tifoidă şi boala somnului, ca de obicei.

Domnul Foster le explică studenţilor:

— Muncitorii din zona tropicală încep să fie vaccinaţi încă de la metrul 150. Embrionii mai au încă branhii. Imunizăm peştii împotriva viitoarelor boli umane. Apoi, întorcîndu-se către Lenina, îi spuse: — La cinci fără zece pe acoperiş, ca de obicei.

— Fermecătoare, reluă Directorul şi, după ce o mai mîngîie o dată, îi urmă pe ceilalţi.

Pe raftul 10, şiruri de muncitori chimişti din generaţia viitoare erau condiţionaţi pentru a tolera bine plumbul, soda caustică, gudronul şi clorul. Primele exemplare dintr-un lot de două sute cincizeci de embrioni de viitori ingineri aerospaţiali tocmai treceau prin dreptul semnului de la metrul 1 100 de pe raftul 3. Un mecanism special asigura rotaţia constantă a containerelor. Domnul Foster le explică studenţilor:

— Pentru a le perfecţiona simţul echilibrului! Repararea exteriorului unei rachete în spaţiul extraterestru nu e deloc o treabă uşoară. Noi le încetinim circulaţia cînd sînt în poziţie ortostatică, pentru a fi pe jumătate flămînzi, şi le dublăm fluxul de surogat sanguin cînd sînt cu capul în jos. În felul acesta se deprind să lege bunăstarea lor de poziţia inversată, metastatică; de fapt, ei nu sînt cu adevărat fericiţi decît atunci cînd stau în cap… Mai apoi domnul Foster reluă: — Iar acum aş vrea să vă arăt nişte aspecte foarte interesante ale condiţionării viitorilor intelectuali Alfa-Plus. Avem un lot mare pe raftul 5. „La prima galerie“, strigă el cîtorva băieţi care începuseră să coboare spre nivelul inferior. Sînt cam pe la metrul 900, le explică el. Nu poţi efectua nici un fel de condiţionare intelectuală utilă pînă cînd fătul nu-şi pierde coada. Veniţi după mine.

Dar între timp Directorul se uită la ceas şi spuse:

— E trei fără zece, mă tem că nu mai avem timp să le arătăm embrionii intelectuali. Trebuie să urcăm la creşe pînă nu se trezesc copiii din somnul de după-amiază.

Domnul Foster se arătă dezamăgit:

— Măcar o privire să aruncăm în Sala de Decantare, se rugă el.

— Mă rog, mă rog, zîmbi indulgent Directorul. Dar numai o privire.

Capitolul II

Domnul Foster rămase singur în Sala de Decantare. Directorul Centrului şi studenţii se urcară în liftul cel mai apropiat care-i duse pînă la etajul cinci.

Incubatoare pentru bebeluŞi, SĂlile de condiŢionare neo-pavlovianĂ – anunţau inscripţiile de pe uşi.

Directorul deschise una dintre ele. Intrară într-o sală imensă şi goală, foarte luminoasă şi însorită, căci întregul perete sudic era alcătuit dintr-o singură fereastră. Vreo cinci-şase infirmiere, îmbrăcate în pantalonii şi jachetele de un alb imaculat ale uniformei de mătase artificială, cu părul ascuns aseptic sub bonete albe, erau ocupate cu aşezarea vazelor cu trandafiri de-a curmezişul pardoselii. Vaze imense, pline cu flori. Mii de petale, în plină maturitate, cărnoase şi mătăsoase, ca obrajii unui număr nesfîrşit de heruvimi, dar heruvimi care în lumina aceea atît de