strâns pieptănat şi împletit în coadă la ceafă. Dinţii îi străluceau sub tufele de păr ale mustăţilor. Vitoria intră şi închise uşa după dânsa. Preoteasa rămase singură cu stativele şi-şi aplecă mai tare fruntea pe alesături, în umbra amurgului.

  — Ai nevoie de vreo scrisoare? întrebă părintele. Şezi, iaca aprind lampa şi ţi-o scriu numaidecât.

  — Şi de asta am venit, părinte Dănilă, răspunse femeia, şi mă aduce şi altă nevoie, pentru un sfat.

  — Bine; s-ascultăm; ce este?

  Vitoria strecură pe masa rotundă din mijlocul odăii plicul şi foaia albă. Stătu puţin în cumpănă, plimbându-şi ochii asupra mobilelor orăşeneşti din juru-i, dar fără să le vadă.

  — Părinte, vorbi ea cu stăpânire, nu ştiu ce s-a făcut cu omul meu. Am început să am grijă.

  Părintele Daniil îşi arătă dinţii puternici şi răspunse cu voie bună:

  — Ce grijă? Caută-ţi de treabă. Omul se află la afacerile lui. Mâni-poimâni se-ntoarce acasă cu chimirul plin. Îţi aduce de la Piatra o casăncă13 nouă de mătasă.

  — Bine ar fi să fie cum spui sfinţia ta. Eu socot că are o pricină, de aceea întârzie.

  — Ştii ceva? ai oblicit ceva?

  — Nu. Tocmai de asta-s cu mare grijă. În douăzeci de ani am ajuns eu să-i ştiu drumurile şi întoarcerile. Poate zăbovi, o zi ori două, cu lăutari şi cu petrecere, ca un bărbat ce se află; însă după aceea vine la sălaşul lui. Ştie că-l doresc şi nici eu nu i-am fost urâtă.

  Părintele Daniil râse:

  — Cunoaştem asta şi nu ne pare rău.

  — Aşa că eu, deşi-s femeie proastă, am numărat pe degete zilele. S-a mai dus ş-acu şapte ani la Dorna după oi. Le-a cumpărat cu bine şi s-a întors în locurile pe care le are năimite. Le-a dat pe sama bacilor, a stat cu ei la numărătoare, a făcut socoteli, a plătit simbrii, a stătut şi-n târg la Iaşi o zi, a stătut altă zi la Piatra, şi după douăzeci de zile a fost înapoi. Dar acu a trecut de două ori pe atâta.

  — Cum se poate? Asta n-am ştiut.

  — Apoi, părinte, sfinţia ta nu eşti soţ şi n-ai nevoie să ştii. Durerea-i la mine şi socotelile acestea numai eu le fac noaptea, când îs singură trează ş-aud numai greierul din vatră. Acu, astă-noapte, am avut şi semn în vis.

  — Lasă visurile. Îs mai mult înşelări.

  — Câteodată poate-s înşelări; dar aicea îmi răspund mie. Cât chem şi cât doresc, trebuie să-mi răspundă. L-am visat rău, trecând călare o apă neagră.

  — Atuncea are să vie.

  — Nu. Era cu faţa încolo.

  — Acestea-s de-ale femeilor. De când vă bat eu capul şi vă spun să nu credeţi în eresuri.

  — Ba-i vis cu adevărat, părinte, nu-i eres.

  — În sfârşit, fie cum spui. Se poate să aibă omul o pricină de întârziere. Poate să fi căzut bolnav; şi-a sclintit o mână ori un picior.

  — M-am gândit la asta părinte. Aş fi primit scrisoare. Acuma n-aş fi aici; aş fi la el.

  — Va fi făcut vreo poznă. Stă la popreală.

  Femeia clătină din cap, neîncrezătoare.

  — Să fac o slujbă şi să citesc la biserică, încheie părintele. Dumnezeu are să facă lumină şi are să-ţi aducă pace.

  — Aşa, părinte; asta-i mai bine. Acu la Dumnezeu am şi eu nădejde, la Maica Domnului şi la sfântul Gheorghe. Te-i ruga pentru mine şi ei m-or izbăvi. Acuma n-am la mine parale; dar om da cât se cuvine, căci avem de unde.

  — Ştiu, Vitorie, de asta n-am eu grijă. Şi nici nu-mi trebuiesc bani. Mai degrabă ţi-oi fi mulţămitor pentr-un bărbăcuţ cu coada groasă, de care a adus Nechifor din Basarabia. Când s-or întoarce turmele la primăvară, mi-ai face bucurie dacă mi-ai dărui unul

  — Se poate, numai să-mi văd omul sosit acasă. Pentru acest sfat am venit. În altă parte n-am unde mă duce. Sfinţia ta ne eşti aici, în pustia asta de munte, şi primar şi subprefect. Eu mă mai gândeam că să scrii cumva acolo la Dorna, la căpitănia târgului, să întrebi de el ce şi cum.

  — Hm! sar putea; dar cine-l cunoaşte?

  — Nu-l cunoaşte nimeni; că el e un străin acolo; ş-afară de asta oile trebuia să le neguţeze de la nişte ciobani de pe Rarău.

  — Apoi atuncea de ce să mai scriu? Pe Rarău a rămas stăpână Mama-Pădurii.

  Părintele se veseli. Nevasta lui Lipan suspină, cu mâna la gură, întorcând fruntea într-o parte.

  — Văd că ai adus hârtie. De scrisoarea asta e vorba?

  — Nu. Vreau să dau oştire băietului.

  — Atuncea-i bine; să ţi-o scriu numaidecât.

  — Da, părinte, încuviinţă femeia.

  Îşi încruntă sprâncenele şi privi ţintă înainte-i văzându-l pe Gheorghiţă, între ciobanii de la câmp şi între oi, şi spunându-i lui vorbe apăsate.

  Părintele Daniil aştepta, cu condeiul în mână, aplecat din scaun asupra mesei şi cu pieptul păros desfăcut, ca pentru o muncă nu tocmai uşoară.

  Vatalele cucoanei preotese bătură de câteva ori în odaia cealaltă.

  „Gheorghieş dragul mamei, grăi Vitoria aţintindu-şi feciorul de departe; să ştii că tatăl tău nu s-a întors la noi acasă şi eu socot că poate să fi ajuns acolo la Cristeşti, cu voia lui Dumnezeu. Iar dacă n-a venit, tu înţelege-te cu moş Alexa baciul şi vindeţi cât trebuie din oile canarale 14, ca să faceţi bani. Iar dacă nu v-ajunge, scrie, ca să vă trimit de aici, căci mai avem acasă şaptezeci de piei de oaie şi o sută de miel şi şaizeci de burdufuri de brânză şi nouăzeci de păpuşi de brânză afumata. Vând şi vă trimit. Iar după aceea să vii de sfintele sărbători acasă, căci am nevoie de tine, fiind acuma tu singur bărbat la gospodărie.”

  Părintele Daniil Milieş ascultă cu luare-aminte încuviinţând din cap şi zâmbind