În acest sens, ceea ce vrei tu pentru tine este ceea ce vrea Dumnezeu pentru tine. Tu îţi trăieşti viaţa aşa cum vrei să o trăieşti; Eu nu am nici o preferinţă.

  Aceasta este marea amăgire pe care ţi-ai asumat-o: că lui Dumnezeu Îi pasă, într-un fel sau altul, de ceea ce faci tu.

  Mie nu-mi pasă de ceea ce faci tu şi ţie ţi-e greu să auzi aceasta.

  Dar, îţi pasă ţie de ce fac copii tăi atunci când îi trimiţi afară să se joace? E o chestiune de mare importanţă pentru tine dacă joacă leapşa, v-aţi ascunselea sau mima? Nu, nu este, pentru că tu ştii că ei sunt în perfectă siguranţă. I-ai aşezat într-un loc pe care-l consideri prietenos şi absolut în regulă. Bineînţeles că speri întotdeauna că nu se vor răni. Iar dacă se întâmplă, eşti mereu prezent să le sari în ajutor, să-i oblojeşti, să-i faci să se simtă iarăşi în siguranţă, să fie iar fericiţi, să meargă iarăşi la joacă şi data viitoare. Şi nici data viitoare nu-ţi va păsa dacă joacă v-aţi ascunselea sau mima. Le vei spune, desigur, care jocuri sunt periculoase. Dar nu poţi să-ţi opreşti copiii de la a face lucruri periculoase. Nu întotdeauna. Nu pentru totdeauna. Nu în fiecare clipă de acum şi până ia moarte. Părinţii înţelepţi ştiu aceasta. Totuşi, părinţii nu încetează să-şi facă griji în ceea ce priveşte consecinţele. Această dicotomie – să nu-ţi pese foarte tare despre ceea ce se întâmplă, dar să-ţi pese foarte tare de rezultate – este cea care descrie cel mai bine dicotomia lui Dumnezeu.

  Totuşi, lui Dumnezeu, într-un anumit sens, nu-l pasă nici măcar de rezultate. Nu de rezultatul suprem. Aceasta, pentru că rezultatul suprem este sigur.

  Şi aici este a doua mare amăgire a omului: că există dubii asupra rezultatului vieţii. Acest dubiu asupra rezultatului suprem este cel care a creat cel mai mare duşman al vostru: frica. Pentru că aveţi dubii în privinţa rezultatului, atunci trebuie că aveţi dubii asupra Creatorului – trebuie să vă îndoiţi de Dumnezeu. Şi dacă vă îndoiţi de Dumnezeu, atunci, obligatoriu, trăiţi în frică şi vinovăţie toată viaţa.

  Dacă vă îndoiţi asupra intenţiilor lui Dumnezeu – şi asupra capacităţii lui Dumnezeu de a produce acest rezultat suprem – atunci cum vă puteţi relaxa vreodată? Cum vă puteţi găsi cu adevărat pacea?

  Totuşi, Dumnezeu are o putere totală de a potrivi intenţiile cu rezultatele. Voi nu puteţi şi nu vreţi să credeţi în aceasta (chiar dacă pretindeţi că Dumnezeu este atotputernic) şi astfel trebuie să vă creaţi în imaginaţie o putere egală cu Dumnezeu, pentru ca să puteţi găsi un mod de a contracara voinţa lui Dumnezeu. Şi, astfel, aţi creat „în mitologia voastră fiinţa numită „diavol”. Aţi imaginat un Dumnezeu în război cu această fiinţă, (crezând că Dumnezeu rezolvă problemele la fel ca voi). În cele din urmă, v-aţi imaginat chiar că Dumnezeu ar putea pierde acest război.

  Toate acestea neagă tot ceea ce spuneţi voi că ştiţi despre Dumnezeu, dar nu contează. Vă trăiţi iluzia voastră şi, astfel, vă trăiţi frica – şi toate acestea din decizia de a vă îndoi de Dumnezeu.

  Dar dacă aţi lua o nouă decizie? Care ar fi atunci rezultatul?

  Adevăr vă spun Eu vouă: aţi trăi aşa cum a trăit Buddha. Cum a trăit Iisus. Cum a trăit fiecare sfânt pe care I-aţi venerat vreodată.

  Şi totuşi ca în cazul multora dintre acei sfinţi, oamenii nu v-ar înţelege. Şi, când aţi încerca să le explicaţi sentimentul vostru de pace, bucuria voastră în viaţă, extazul vostru interior, ei v-ar asculta cuvintele, dar nu le-ar auzi.

  Ar încerca să repete cuvintele voastre, dar ar adăuga ceva de la ei.

  S-ar minuna cum de voi puteţi avea ceea ce ei nu sunt în stare să găsească. Şi, atunci, ar deveni invidioşi. În curând, invidia s-ar transforma în furie şi, în mânia lor, ar încerca să vă convingă că voi sunteţi aceia care nu-L înţelegeţi pe Dumnezeu.

  Şi, dacă ei nu ar reuşi să vă smulgă din bucurie voastră, atât de enormă le-ar fi furia, încât ar încerca să vă facă rău. Şi, dacă le-aţi spune că nu contează, că nici măcar moartea nu vă poate întrerupe bucuria, nu vă poate schimba adevărul, fără discuţie v-ar omorî. Apoi, când ar vedea pacea cu care voi acceptaţi moartea, v-ar numi sfinţi şi v-ar iubi din nou.

  Este în natura oamenilor să iubească – apoi să distrugă, apoi să iubească din nou – ceea ce ei preţuiesc cel mai mult.

  Dar de ce? De ce facem noi asta?

  Toate acţiunile oamenilor sunt motivate la nivelul cel mai profund de una din cele două emoţii – frica sau dragostea. Există, într-adevăr, numai două emoţii – numai două cuvinte în limbajul sufletului. Acestea sunt capetele opuse ale marii polarităţi pe care Eu am creat-o când am produs universul şi lumea voastră, aşa cum o ştiţi astăzi.

  Acestea sunt cele două puncte – Alfa şi Omega – care permit existenţa sistemului pe care voi îl numiţi „relativitate”. Fără aceste două puncte, fără aceste două noţiuni, nu ar putea să existe nici o altă idee.

  Fiecare gând omenesc, fiecare acţiune umană se bazează fie pe dragoste, fie pe frică. Nu există nici o altă motivaţie umană şi toate celelalte idei derivă din acestea două. Ele sunt, pur şi simplu, versiuni diferite -aspecte diversificate ale aceleiaşi teme.

  Gândeşte-te profund la ce ţi-am spus şi vei vedea că este adevărat. Acesta este ceea ce Eu am numit Gândul care Sponsorizează. Este fie un gând de dragoste, fie unul de frică. Este gândul din spatele gândului din spatele gândului. Este primul gând. Este prima forţă. Este energia primară care conduce locomotiva experienţei umane.

  Şi iată modul în care comportamentul uman