de satana? Şi-apoi, tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice şi Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului. Iar când au auzit glasul Domnului DumnezeU. S-au ascuns.)

  — Poţi să nu păcătuieşti de frică. E o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine.

  Camera 18

  De ce-l sărută Iisus Hristos pe marele inchizitor în apologul din Fraţii Karamazov?

  Îi răspund doctorului Al-G. Pre limba lui, adică în stil indianist: ca să-l treacă de la avidya3 la vidya4 ca să spulbere maya5, adică să împrăştie fumul, să îndepărteze vălul, să risipească magia. După ce este sărutat, marele inchizitor, în sfârşit, vede realitatea. Sărutul, pe gură, acţionează ca un şoc, zguduie, trezeşte.

  Capodopera artistică are un efect asemănător: şi ea dezvrăjeşte. Credinţa ne dă bucurie pentru că ne pune brusc de acord cu ce este real.

  De unde rezultă ca realitatea – realitatea cea necoruptă – e frumoasă şi că rezonanţa e o lege fundamentală. Efectul Mössbauer generalizat.

  — După arestarea lui Paul Dim., la începutul lui 1955, Yolanda St. – din familia lui Eminescu, nepoată de fiu a căpitanului Matei Eminovici (până prin 54, înainte de a se remărita, iscălea şi ea Eminovici) – i-a spus lui T.: „Bine i-au făcut. Sper să le deie măcar zece ani, şi lui şi celorlalţi.” (Vorba vine, dar se vedea că-i supărată.) „Şi Nicu al tău, crede că-i stă frumos s-o facă pe legionarul?”

  Am fost dojeniţi şi atunci şi mai târziu că am trăncănit prea mult, că n-am ştiut să ne ţinem gura. La care am putea răspunde: „Crezut-am, pentru aceea am şi grăit – şi noi credem, pentru aceea şi grăim.” (II Cor. 4, 13) ori „Crezut-am, pentru aceea am grăit (Ps. CXV). Sau l-am putea cita pe un autor mai nou, pe Brice Parain, după care a vorbi sau a tăcea e tot una cu să trăieşti ori să mori.

  Ne-a osândit şi un tânăr la a cărui părere ţin mult. Acesta (Toma Pavel) 1-a invocat pe Wilhelm Tell, în stilul noii generaţii; Tell s-a priceput să tacă, şi-a ţinut îndelung moaca şi ca să evite orice provocare nici nu trecea prin piaţa unde sta găina lui Gessler. Dar când i-a venit la îndemână, n-a mai stat pe gânduri, a trecut la fapte, fulgerător. Arde-l! (Pe Gessler, nu simbolul: pălăria.)

  Aşa e. Argumentul e valabil şi-n fond rezumă istoria Românilor. Mărturisesc că vorbele înţelepte ale tânărului m-au usturat. Nu avem însă dreptul să ne apărăm şi noi trecutul, isprava? Poate că, în lipsă de altceva, nu-i nici vorbirea de lepădat. În orice caz, face cât o spovedanie, e liniştitoare. Sărmană apologie; dar dacă-i singura?

  În legătură cu aceasta apare şi teribila problemă a lui 2+2=4.

  Exemplul lui Tudor Vianu şi altora ca el, care ţineau cursuri serioase şi conferinţe instructive ori rosteau fraze armonios şi temeinic înjghebate, ne era mereu dat – dat, de nu chiar azvârlit în faţă. Dar nu vorbesc oare în deşert? întrebam noi. Nu, ni se răspundea, deoarece afirmarea adevărurilor veşnice este oricând bine venită, e întotdeauna sănătos şi util să arăţi că doi şi cu doi fac patru. (Doi şi cu doi fac patru reprezenta formula bunului simţ, a dreptului natural, a nestricăcioaselor axiome.)

  Povestea aceasta cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam încă mai de mult. Ştiam bunăoară de la Camus că „vine mereu în istorie o clipă când cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea.” Iar de la Dostoievski, în alt fel, că două ori doi fac patru nu mai e viaţă, ci obârşie a morţii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat frică de această regulă; o tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îşi jertfeşte viaţa în căutarea aceasta, dar se înspăimântă la gâdul că va da de ea. E un principiu de moarte, şi bun lucru este că uneori doi şi cu doi mai fac şi cinci. Orwell, însă, crede altminteri, crede că libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru şi că deîndată ce lucrul acesta e recunoscut, restul tot urmează de la sine.

  Cum puteam împăca între ele acestea toate, mai ales că silueta cărturarului care, în mijlocul iureşului, enunţă calm adevărurile simple şi eterne, nu e lipsită de măreţie?

  Eram zăpăcit, până ce m-am putut lămuri; atât de mulţumit am fost de explicaţia găsită, încât pe loc i-am trimis o scrisoare coanei Lenuţa, mama lui Alecu, vajnică reacţionară, femeie înaltă şi frumoasă, moldoveancă stăpână pe un grai fără ocoluri şi perdele. Coană Lenuţo, i-am scris (şi mania aceasta de a ne expedia epistole unul altuia, loco, a fost şi ea criticată cu asprime, socotindu-se curat răsfăţ, înlăturând orice posibilitate de scuză), tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor, ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume, a celui de care o doare pe respectiva tiranie. Omul şi el înghite să-i spui multe de la obraz, dar se cutremură când dai peste ceea