strîngia o mulţime de lume, vecini şi mulţi din apropiere, căci era pivniţă mare şi casa era clădită de cărămidă şi să adăpostiau în pivniţă şi în casă, şediau plin, toţi jos la pămînt, să nu fie în dreptu fereştilor, căci prin părete nu străbătiau plumbii. Stătiau aşa pînă să liniştiau împuşcăturile. Odată, cum şediam aşa plină casa, toţi la pămînt, vedem că mai intră cineva în casă. Era un vecin de la dial de casa noastră, îi zicia Floria a Catrinei, speriat şi schimbat la faţă. Între lumia din casă era un alt vecin, îl chema Zauca Andrei. Era un om vesel şi cu şiagă multă. Chiar de să vedia în cel mai mare pericol, el nu să da arătat, rîdia şi şiuguia. Şi cum a intrat Floria Catrinei în casă, Zauca Andrei îl întriabă: ce-i Floria, nu-i mai zici din fluier, căci aista cînta bine din fluier. Dar Floria îi răspunde: ia lasă-mă în pace, căci oliacă cît nu am cîntat cu totul. Da ce s-a întîmplat? îl întriabă Zauca. Floria începe să povestiască, era un om aşa cam nevoiaş, şi spune: a taiet femeia azi un puişor, l-a pus la foc într-o ulcică de lut, l-a pus înăuntru în plită ca să nu triacă multe lemne. Eu nu aviam aşa tare de lucru, m-am pus pe un scăunel înaintia focului şi tot puniam cîte oliacă de surcele pe foc să fiarbă încet. Şi parcă a început să mi să facă foame. Mă gîndesc, ia să gust, poate a fi gata şi ieu cu lingura să gust. Carnia încă nu-i fiartă dar mai trebuie oliacă de sare. Şi mă scol de pe scăunel să caut saria şi în timpu ista cît am mers după sare vine un plumb pe feriastră şi merge drept în plită, farmă ulcica în care fierbe puişoru. S-a împrăştict şi ulcica şi focu. De nu mă sculam în momentu cela să caut saria, mă prăvăliam şi eu lîngă plită. Iacă ce însiamnă norocul omului, dacă nu-i ciasu lui de moarte. Zauca îi zice rîzînd: nu-i nimic, şezi aice cu noi. Da ce bine era dacă luai şi fluieru cu tine, trăgiai o doină, uite cîtă lume te asculta. Floria îi zice: tu măi Zauca şi murind naravu nu ţi-i lăsa. Aşa au şezut pînă s-au liniştit împuşcăturile şi s-au împrăştiat fiecare la casa lor. Aşa să strîngiau de multe ori.

Au venit timpul să se retragă iarăşi moscalii. După cum am spus mai sus ce faciau ei cînd să retrăgiau, au intrat patru moscali calări pe cai în ogradă, s-au dat jos de pe cai, unu ţinia caii dar ceilalţi au început să caute prin hîj, prin studolă şi pe urmă au mers în grajd. Eram numai noi copiii cu mama acasă. Timpul era spre primăvară, era omăt, dar să topia şi era o cioarfă de apă cu omăt. Mama şedia pe marginia cuptorului şi torcia aşia cum e lucru la sat în timpul iernii. Cînd a văzut că au dcscalicat aceşti moscali de pe cai şi caută prin toate locurile, ia a lasat furca din brău şi a eşit să vadă ce-i, dar de frică şi fiindcă s-a grăbit să iasă, nu s-a încălţat, nu s-a îmbrăcat bine, a apucat un cojoc pe spate şi cu picioarele goale, fără culţuni, fără nimic, în nişte ciubote a eşit degrabă să vadă ce-i. Pînă a eşit mama din casă şi ei au scos caii din grajd. Mama îi întriabă ce le trebuie, dacă le trebuie caii să aştepte oliacă, că mama o să caute un om să miargă cu caii, căci caii la drum trebuie îngrijiţi, hrăniţi, adăpaţi. Dar caii, aşa parcă ştiau, au pus picioarele de dinainte în pămînt şi nu să da scoşi din ogradă nicidecum. Mergiau cîţiva paşi pînă aproape de poartă şi iarăşi să smuciau înapoi de îi aducia pînă aproape de grajd, căci erau cai foarte buni şi frumoşi. Au muncit aşa poate un cias sau mai bine. Noroc că mama nu le spunia cu rău, numa îi ruga frumos să aştepte să le deie un om să miargă. Dar lor, din contră, asta nu le trebuia. Şi deodată au grăit unu ceva pe limba lor cătră ceilalţi şi deodată au rădicat aceia biciurile asupra mamei. Ei aviau nişte biciuri împlitite de piele şi la capătu biciului trei viţă şi la capălu celor trei viţă făcute trei măgălii vîrtoasă ca piatra, de mărimia a trei nuci. Şi cu biciurile estia au început s-o bată pe mama. Noi copiii ne uitam pe feriastră de cum a ieşit mama afară şi cînd am văzut că o bat pe mama noi am ieşit toţi afară desculţi, desbrăcaţi cum ne aflam şi am început să răcnim. În timpu ista, ei au scos caii din ogradă şi s-au dus. Noi am luat-o pe mama de jos şi am adus-o în casă. Răcită, spărietă şi cu mari dureri, am pus-o pe pat. Trupul ei era roşiu ca focul. A doua, a treia zi, a început să se facă vînătăi pe tot trupu, o dungă şi trei puncte ca trei nuci, aşa cum au tras cu biciurile. S-a îmbolnăvit mama foarte rău, cu timperatură şi dureri mari. Doctorii nu să găsiau nicăiri, doctor la fel. Care erau fugiţi, care erau la armată. Peste scurt timp a venit armata austriacă, am găsit un doctor militar şi l-am adus la mama. I-a dat liacuri, ni-a spus ce să mai facem cu ea. A fost un om bun, a venit de cîteva ori cît a stat cu armata în sat, şi a salvat-o în viaţă. Dar ce folos, că din răciala ceia, din spaima ceia, a capatat reumatism la mîni, la picioare. S-a rădicat peste vro trei luni din pat, a îmbiat vro doi ani pe picioare dar cu dureri mari la încheieturile picioarelor şi a mînilor. Pe urmă au dovedit-o mai tare durerile şi a chicat la pat, nu mai putia să umble.

Patru fraţi, cei mai mari, erau la război. Doi încă erau acasă, unu mai mare ca mine şi