unu mai mic. Dacă mama s-a îmbolnăvit şi nu mai putea îmbla, a rămas toată sarcina pe mine. Pe mama de îngrijit, mîncare de făcut, pîne de copt, căci pe atunci nu să cumpăra pîne gata aşa ca acuma, de spalat, adică tot rîndu gospodăriei.

Prin anu 1918 s-a terminat războiul. Bucovina noastră a ocupat-o România. Fraţii mei s-au întors toţi în viaţă de la război. Au găsit-o pe mama în viaţă, dar bolnavă. Au avut toţi dureri în suflet că au găsit-o bolnavă. Şi-au dat marc silinţă şi au căutat-o cu tot feliu de doctorii. Au dus-o la băi la Govora, i-au mai uşurat durerile dar n-a mai putut să se vindice.

Dacă s-au deschis şcolile după război, cei patru fraţi au plecat să termine de învăţat, căci nici unu nu a fost isprăvit pînă a merge la război. Toader, aist mai mic frate ca mine, a mers în Cernăuţi la şcoală, căci în sat încă nu lucrau şcolile, şi el a făcut numai o clasă înainte de război. A mai făcut o clasă la Cernăuţi şi a întrat la liceu şi a învăţat mai departe. Eu cu fratele Floria am rămas pe lîngă gospodărie. Ni-a întîrziat războiul şi nu am mai putut să urmăm şcoala.

Cînd s-a terminat războiul, eu aviam patrusprezece ani. Cînd mergiam la joc, cum era obiceiu pe atunci, să făcia jocu sub ceru liber, pe toloacă sau şi în sat lîngă o şcoală, unde era loc mai larg, să aibă unde juca. Se zicia că e vatra jocului. Mă chema de acuma şi pe mine băieţii la joc, că eram marişoară. Îmi era drag, aşa cum e orişicărui tineret. Orişice vîrstă, de la copilărie pînă la bătrîneţe, are a ei datorie. Aşa că, atunci cînd ajungi la orişicare triaptâ, îţi pare că asta e cia mai frumoasă din toate, căci şi mintea e după vîrstă. Cum auziam toba bătînd, căci jocurile pe atunci nu să făciau cu muzică, aşa ca acuma, era o scripcă, ţîmbală şi o tobă, aşa că scripca şi ţîmbala nu să auzia departe, dar toba da de veste că este joc, mergiam pe un cias sau două, dar nu eram cu inima veselă. Căci eu eram la joc dar gîndul îmi era acasă, că am lasat-o pe mama bolnavă în pat şi poate ei în timpul ista îi trebuie ceva şi eu nu-s lîngă dînsa. Stam un cias, două şi fugiam acasă că aviam grije că mama stă în pat bolnavă şi treburile pe lîngă casă n-are cine le face. Stam pe lîngă mama şi îmi vedeam de treburile gospodăriei.

Viniau alte zile că era hramuri, cum e obiceiu pe la sate, viniau fete de sama mia şi mă înghia, hai, mergem la hram, Ia Ostriţa sau la Boian sau la Rarencia. Satele vecine nu erau aşa departe, şiasă-şapte chilometri. Eu mă uitam la mama şi nu ştiam ce să le spun, că mă duc sau nu, dar mama, săraca, cu lacrimi în ochi îmi zicia: du-te copchilă şi tu dacă te înghie copchilele estia, lasă că eu oi şidia singură. Mă prigătiam şi mergiam şi eu oliacă, dar tot nu cu inima veselă. Celelalte fete mergiau toate cu mamele în urma lor, erau vesele, să petrecia frumos, aşia cum era obiceiu pe atunci, dar eu îmi ţiniam firia să fiu şi eu în rînd cu lumia. Cu ochii mă uitam şi îmi era drag şi mie, dar cînd mă uitam în jurul meu, că toate fetele îs cu mamele lîngă ele, privesc la joc, poate e pria cald, mamele le mai ţin cîte o haină pe mînă, căci ele mărg în joc, să întorc din joc lîngă mame, sfătuie, vorbesc vesele, eram şi eu în rînd cu ele, jucam, avia grije şi de mine mamile acelor fete cu care mergi am, căci eram prietine bune, dar eu tot eram cu durere în suflet, căci acelora fete erau mamele lîngă dînsele, dar a mia mamă stă în pat bolnavă. Cu ochii mă uitam la lume căci era frumos, dar gîndul îmi zbura acasă, că mama a rămas bolnavă în pat şi poate ei îi trebuie ceva şi nu poate să-şi eie singură. Aşa eram cu inima îndoită, orişiunde aş fi mărs, la hram, la joc sau la o nuntă. Fetele de vîrsta mia schimbau îmbrăcămintia şi încălţămintia, cum era pe atunci, cămeşe de pînză de casă cu fel de fel de cusuturi, cu mărgele, cu matasă, catrinţă aleasă, cu un fel de fir steclit în trandafiri şi în alte felurite alesături, încălţămintia la fel. Dar eu nu am purtat nimic de aiestia. De fapt, nici nu îmi placia să îmbrac pe mine aşa încărcat, cu cusuturi sau alesături pria grele, dar ceva mai nou, mai delecat tot aş fi vrut şi eu. Aşa cîteodată stam de vorbă cu mama şi îi povestiam, iacă acea fată, prietina mea, şi-a cusut cameşe nouă de Paşti sau de altă sărbătoare, alta şi-a făcut catrinţă noauă sau bunghiţă noauă. Dar ei, saraca, îi curgiau lacrimi din ochi ca mărgelele, să uita cu jele la mine şi îmi spunea: da, draga mamii, văd şi înţăleg că ţi-i drag şi ţi-i timpul să ai şi tu cele trebuincioasă la vîrsta tinereţii, dar ce pot face au dacă stau bolnavă în pat. Şi să întrista tare din cauza asta şi mie mi să făcea jele, căci vediam că ea are mare durere din pricina asta, căci vedia şi înţălegia toate dar nu era cu putinţă să îndepliniască nimic. Din data ceia, eu nu am mai adus vorba de astea, să-i spun ceva din partia asta, că îmi trebuie una sau alta, căci vedeam că ea cunoştia şi înţălăge toate, căci au fost o femeie foarte atentă şi era amărîtă de viaţa ei, cum o petrece în pat, căci nu era încă aşa în vîrstă cînd au picat la zăcere, avia vro patruzeci şi opt de ani. Aşa că era şi sufletu ei destul de amărît, de la vîrsta asta să stai în pat, să nu te poţi stăpîni sîngur, să nu-ţi