sunt la fel de mult citite și comentate. Există acolo idei legate de constituționalismul britanic, cu toată tradiția lui auctoniană, idei care, dacă ar fi studiate, ar putea forma o bază pentru ceea ce în România arată încă foarte fragil.

Revoluțiile din 1989 sunt, așadar, în esență trans- și antiideologice. Ele sunt antiteleologice, întrucât nu și-au propus să reconstruiască realitatea în sensul unei inginerii sociale. Acest principiu este respins din capul locului. Anul 1989 reprezintă o punte între trecut și viitor, o deschidere către incertitudini și deopotrivă către certitudini, o despărțire de un trecut. Revoluțiile din 1989 au schimbat în mod fundamental harta politică, economică și culturală a lumii. Ele au permis redescoperirea participării democratice și a activismului civic, fiind rezultatul unei nemulțumiri profunde și generalizate față de dominația ideologică a leninismului. Au fost, și accentuez acest lucru, revoluții anticomuniste de factură civică. După decenii de agresiune a statului împotriva spațiului public, ele au restabilit distincția dintre ceea ce aparține guvernământului și ceea ce ține de domeniul autonomiei individului. Concentrându-se pe drepturile politice și civice, aceste mișcări au creat spațiul necesar manifestării și aplicării valorilor democrației liberale. Doresc însă să precizez aici că în România aceste lucruri se întâmplă doar după 1996. Afirm cu deplină responsabilitate că primii șase ani ai postcomunismului românesc au fost pierduți din punctul de vedere al depășirii trecutului și a moștenirii totalitare.

Noul liberalism în timpul revoluțiilor din 1989 este unul al prudenței, al experienței falselor paradigme mântuitoare. Este trist că apar acum noi generații care îl critică fără să înțeleagă că o anumită prudență pe care o avem unii dintre noi este explicată de faptul că noi știm unde duce nesăbuința, pierderea dreptei socotințe. Este vorba, așadar, pentru a relua imaginea lui Judith Shklar, despre un liberalism al fricii pentru că știm unde se poate ajunge dacă nu păstrăm o serie de opreliști autoimpuse. Una dintre marile idei ale anului 1989 a fost tocmai caracterul autolimitat al acestor revoluții. În acest sens, ele au fost o combinație de reformă și revoluție – refoluții, ca să utilizăm conceptul propus de Timothy Garton Ash. Unde se plasează România în toată această istorie? Aș răspunde că ne situăm în spațiul multor iluzii prăbușite, al speranțelor ratate și al unor momente pierdute. Îmi amintesc o scenă din 1986 la Paris (pe care o găsiți și în Jurnalul Monicăi Lovinescu): aveam cu mine studiul Tragicomedia comunismului românesc, unde scriam că 1956 este anul pierdut al comunismului românesc. De ce nu am avut și noi în România un asemenea moment de cumpănă? Şi încep să fac o listă prin care să demonstrez că exista și la noi un potențial nucleu contestatar: ei îl aveau pe Gyula Háy, noi îl aveam pe Petru Dumitriu; ei îl au aveau pe X, noi îl aveam pe Y. Existau și la noi intelectuali marxizanți, deștepți, central-europeni, vorbitori de germană etc. Explicația mea, la acea vreme, era că partidul comunist a fost mai inteligent, mai sclipitor întru perfidie în România. Monica Lovinescu mi-a luat lista în acel moment și a desființat-o argumentând că, de fapt, în toate aceste cazuri aparent similare cu cel maghiar lipsea elementul esențial: curajul de a vedea lumina, dorința de a ieși în piața publică pentru a ataca deschis hegemonia dogmei oficiale. Rămâne, cred, un șantier de lucru imens analiza problemei intelectualilor sub comunism în România.

Anul 1989 a fost un moment de grandoare și un moment de sfârșit al sublimului intelectualilor est-central-europeni. Toate figurile importante ale acelor clipe au aparținut unor intelectuali. Inclusiv la noi, în prima fază, deoarece supremul omagiu pentru aceștia este faptul că, în tentativa (reușită) de uzurpare a puterii revoluționare, pe care o întreprind Ion Iliescu și camarazii săi, ei au nevoie de Doina Cornea, Mircea Dinescu, Andrei Pleșu, Gabriel Andreescu, Victor Rebengiuc și așa mai departe. Oamenii aceștia nici nu știau ce se întâmplă; se trezesc citiți pe faimoasa listă a Consiliului FSN. Sunt aduși acolo deoarece noua putere știe că prin aceste nume dobândește o oarecare legitimitate. După care, desigur, își dau seama că nu mai au nevoie de ei.

Provocarea fundamentală a perioadei de după 1989 a constat în găsirea unui consens moral-politic la nivelul societăților postcomuniste. Turnura istorică din 1989 trebuie înțeleasă și ca renaștere a civismului. Timothy Garton Ash rezumă transformarea acelui an astfel: „Printr-o combinație de revoltă populară și negociere la nivelul elitelor, prizonierii au devenit prim-miniștri și premierii au devenit prizonieri“ (The Magic Lantern, Vintage Books, 1999). Cu alte cuvinte, în toată această evoluție, idealurile învinse în etapele revoluționare anterioare sunt recuperate prin triumful societății civile. De exemplu, Havel scria în eseul Anatomy of Reticence, unde polemiza cu mișcările pacifiste din Europa de Vest (care preferau să fie unilateral concentrate pe critica sistemului liberal-capitalist, ignorând total nu numai diferența calitativă dintre acesta și cel comunist, dar și abuzurile celui de-al doilea) că ultima țară care a ocupat o alta în Europa nu au fost SUA, ci URSS. El afirma atunci că pacifismul benign, naiv, dar în ultimă instanță autoparalizant este un aliat ideologic al comunismului. El nu are sens în momentul în care drepturile politice ale membrilor unei societăți sunt cvasiinexistente: „Fără un cetățean liber, demn și autonom nu pot exista națiuni independente și libere. Fără o pace internă, pace între cetățeni și între cetățeni și stat, nu pot exista garanții pentru o pace internațională. Un stat care ignoră voința și drepturile propriilor cetățeni nu poate oferi nici o garanție că va respecta voința și drepturile altor popoare, națiuni și state.“ În aceeași linie, Ken Jowitt considera, într-un articol din 2001 („Weber, Trotsky and Holmes on the Study of Leninist Regimes“,