xml:lang="ro-RO">Journal of International Affairs), că principala provocare pentru regimurile leniniste și, implicit, fundamentalul eșec al acestora au constat în incapacitatea de a crea un corp de cetățeni care să se regăsească în valorile acestora. Societățile țărilor est-europene au fost într-adevăr integrate în sistem prin intermediul politicilor de incluziune și al practicilor neotradiționaliste, dar această regimentare (Gleichschaltung) a provocat mai degrabă o generalizare a disimulării decât a apartenenței și identificării.

Ralf Dahrendorf a definit excelent această problemă prin formula „cetățenii în căutarea unui sens“. Pentru a parafraza comentariul lui Valeriu Stoica de la lansarea Reconstrucției dreptei, aceasta este provocarea libertății deoarece, așa cum afirma eminentul politolog germano-britanic, „societățile închise nu sunt durabile. Ele exercită totuși o atracție fatală asupra celor care nu suportă tensiunile libertății“. Revoluțiile din 1989 și-au îndeplinit poate cea mai importantă funcție: au provocat prăbușirea regimurilor leniniste și le-au permis cetățenilor țărilor din fostul bloc sovietic să-și creeze propriul destin (self-empowerment). Este vorba așadar aici despre reconstituirea și regândirea categoriei de cetățean. Aceasta este ideea nouă propusă de revoluțiile din 1989. Luptele care s-au desfășurat în postcomunism au gravitat fundamental în jurul noțiunii de civic: totul a fost și este legat de modul în care definim noțiunea de cetățean. Au urmat după aceea două drumuri: cazurile în care revoluțiile din 1989 au reușit versus cele în care acestea au fost temporar deturnate sau chiar negate, avortate și interzise. Într-adevăr, societățile postcomuniste nu sunt perfecte. Dar, pentru a relua o idee a lui Michnik, ele sunt formate din oameni de rând și sunt caracterizate de conflicte „normale“. Dar tocmai din acest motiv o societate nu trebuie să renunțe la propriile norme etice în numele unor iluzii politice. Așa cum a spus Jowitt, pentru a supraviețui și prospera democrația are nevoie de eroi obișnuiți. Contradicția și paradoxul democrației constau în aceea că, „fără eroism, virtuțile publice nu pot fi menținute. Ele se deteriorează treptat rezumându-se la un calcul egoist al intereselor proprii sociale, economice și politice. Individul este înlocuit de ego. Totodată însă, eroul carismatic disprețuiește, de fapt este incapabil să evalueze democratic slăbiciunile oamenilor de rând“ (Ken Jowitt, „Forward – In Praise of the ‘Ordinary’“, Adam Michnik, Letters from Freedom, University of California Press, 1998).

Consensul civic și încrederea politică se pot cu greu dezvolta în condițiile unui incomplet proces de Aufarbeitung (legal, politic și istoric). Disponibilitatea cetățenilor de a-și asuma consecințele propriilor acțiuni, de a accepta riscurile și de a responsabiliza instituțiile statului este încă embrionară. Trecutul nu este o altă țară. O comunitate democratică autentică nu se poate construi pe negarea crimelor, abuzurilor și atrocităților trecutului. Pentru a ajunge la formula propusă de Adam Michnik, „amnistie da, amnezie nu“, este necesară trecerea printr-o primă fază, și anume discutarea juridică și istorică a Unrechsstaat-ului comunist. Din acest punct de vedere, consider că trebuie permanent accentuată importanța momentului de reconstituire a libertății care este 18 decembrie 2006. A fost o combinație de sublim și de grotesc, de renaștere a adevărului și de zvârcolire a minciunii. Chestiunea fundamentală este însă următoarea: în acea zi nu s-a condamnat formal regimul comunist din România; acest lucru a fost făcut în profunzime ca început al unui proces de asumare, de prelucrare a trecutului în sensul de găsire a vocilor sale care ne permit identificarea sensului propriei istorii. Președintele Traian Băsescu a declarat, la lansarea volumului de documente publicat la Humanitas sub egida CPADCR, că el consideră ziua de 18 decembrie momentul de ruptură cu statul comunist. Dacă doriți, această dată din istoria recentă a României este echivalentă cu declarația prin care președintele francez Jacques Chirac cerea iertare în numele statului victimelor (și moștenitorilor acestora) regimului de la Vichy. Așadar, actul de condamnare a creat premisele (dar încă nu realitatea) unei reinstituționalizări a democrației din România, fundamentată pe o legitimitate posttotalitarădefinită de depășirea trecutului și pe asimilarea valorilor liberalismului. Cu alte cuvinte, demersul CPADCR, susținut de președinte, a readus în discuție în România problema responsabilității istorice, politice și legale.

Amurgul leninismului a coincis cu redescoperirea libertății, cetățeniei, responsabilității și demnității odată cu revitalizarea societății civile și prin intermediul experimentelor de politică non-machiavelică (ceea ce în acei ani primise denumirea, în forma sa ideală, de antipolitică). După 1989 a existat într-adevăr un fond de așteptare imens care a funcționat atât ca forță motrice în realizarea schimbării, cât și ca factor destabilizator al transformării democratice a fostului bloc sovietic. Regretatul politolog Ralf Dahrendorf nu s-a înșelat: revoluțiile din 1989 au distrus pentru totdeauna vechiul regim, dar nu au putut crea decât cu teribile dificultăți lumea complet diferită a democrației liberale. Şi, din acest punct de vedere, ele au dezamăgit „speranțele extravagante cărora le-au dat naștere“. Dar nu înseamnă că au eșuat. Ele au deschis drumul către normalitatea democrației, către revitalizarea ori, dacă vreți, regenerarea unor societăți care încă poartă stigmatul experienței comunismului totalitar.

Note

1. Textul de față este o sinteză a două prelegeri pe care le-am susținut în iunie 2009. Prima a fost cea amintită mai sus, rostită la Palatul Parlamentului (și aș dori să-i mulțumesc cu această ocazie lui Sever Voinescu, secretar al Camerei Deputaților, pentru onoranta prezentare pe care mi-a făcut-o cu acel prilej). Pe cea de-a doua am susținut-o la invitația Directorului Muzeului Național al Literaturii Române, Radu Călin Cristea, în Sala Rotondă (24 iunie); se intitula „Revolta intelectualilor și sfârșitul utopiei marxiste“.